vineri, 11 mai 2012

Stargate

Uneori mi se pare că sunt singură pe lume. Că vorbesc, dar nu sunt înţeleasă, că întreb dar nu mi se răspunde, că nu e nimeni care să fie pe recepţie atunci când am nevoie, ori dacă e, degeaba e, că oricum nu pricepe.
În vremea adolescenţei şi a tinereţilor mele, momentele acestea erau destul de dese şi mi se părea că nu vor lua niciodată sfârşit. Vedeam cum întâlnesc oameni, cum ne distrăm, cum ne simţim bine, cum împărtăşim experienţe dar ce rămânea după aceea era sentimentul ăsta de gol imens şi de deşertăciune.
Apoi, mi s-a descoperit că de fapt acestea sunt practic căi prin care eu Îl pot simţi mai direct pe Dumnezeu. Că acea stare, pusă şi trăită pe rugăciune este o poartă prin care pătrund către conştientizarea Prezenţei Lui în mine. Şi exersând să-mi aduc aminte de lucrul acesta în momentele mai sus amintite, precum şi nemaipunând eticheta de bine/rău pe starea respectivă, doar contemplând-o, cu El, se deschide o lume a acelor lucruri mari şi nepătrunse despre care vorbeşte proorocul, lume în care îţi doresc şi ţie să înveţi să intri, dacă nu ştii încă şi să intri mai des, dacă ştii.
Şi apoi, încet, încet, vei putea observa că nu mai eşti condiţionat de a te simţi bine/rău, liniştit/stresat, singur/cu cineva, ci  că orice clipă poate fi folosită pentru asta. Pe liniştea din tine, pe un sunet, pe o rază, pe un cuvânt...
O zi cu Domnul îţi doresc


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu