duminică, 4 septembrie 2011

Frica şi credinţa în creşterea copiilor

Fetele mele mari au crescut, acum sunt adolescente.
A fost (şi încă mai este) o perioadă foarte grea, în care adaptarea, de ambele părţi, la noua vârstă ne-a cam dat de furcă.
Problemele mele sunt în general din cauza fricii: frica să nu păţească ceva, frica să nu-şi rateze viitorul, frica să nu fie creştine plăcute Domnului... O mulţime de frici.
Am citit articolul acesta, care mi s-a părut foarte folositor.

Frica şi credinţa în creşterea copiilor


În relaţiile cu ceilalţi, de multe ori, în special în momente de tensiune sau de criză, ne lăsăm conduşi în deciziile noastre de fricile, temerile pe care le avem. Teama de a suferi, de a simţi durerea, teama de a fi abandonat, de a fi consideraţi lipsiţi de importanţă, temeri de care, de multe ori, nici nu suntem conştienţi, dar care ne ghidează şi ne determină reacţiile faţă de ceilalţi.
psih. Dana Alecu

În zona relaţiei părinte-copil, fricile părintelui pot fi un puternic resort, şi asta în nici un caz spre binele relaţiei sau al copilului.

Părintele, în special cel care are multe temeri, îşi poate dori ca fiul/fiica sa să trăiască în viaţă doar experienţe plăcute, să evite toate pericolele, toate riscurile. Oricât de bine intenţionat este acest gând al părintelui, el se dovedeşte nu numai imposibil de împlinit, ci şi nefolositor pentru copil.

Scopul vieţii: evitarea evenimentelor negative?

Sarcina părintelui este de a ghida, hrăni şi creşte un copil independent, care va şti să ia decizii bune în viaţă, va şti să gestioneze consecinţele alegerilor greşite şi eşecurile. Nu este datoria noastră să-l controlăm, să-l supra protejăm. Deşi în creşterea copilului se vor întâlni şi situaţii periculoase, totuşi, în cele mai multe cazuri, frica nu e justificată şi tot ce e nevoie e a avea încredere în copil şi în paza lui Dumnezeu. Până când părintele nu caută şi nu are încredere în grija Domnului pentru copilul său, nu va putea discerne între cele două feluri de frici. Deciziile lui vor fi bazate pe frică şi nu pe credinţă. Iar când se întâmplă acest lucru, rezultatele pot fi cumplite.

Având mereu intenţia de a-l proteja - hiperproteja pe copil, îi împiedicăm şansa de a învăţa din propriile greşeli, de a-l învăţa „să cadă“. De asemenea, în încercarea permanentă a părinţilor de a-şi feri copiii de situaţii riscante, transmit numeroase mesaje de genul „ai grijă, să nu cumva să faci asta, treaba ta, ţi-am spus să nu faci asta, ai să vezi ce o să se întâmple“. În situaţiile acestea, copilul ajunge să îşi formeze convingerea că lumea este un loc periculos, în care i se pot întâmpla doar lucruri îngrozitoare. Scopul său principal în viaţă ar putea deveni evitarea acestor posibile evenimente negative, prin abordarea unei atitudini permanente de vigilenţă şi trăirea unei stări de frică. Astfel, cu siguranţă, copilul va pierde din vedere, ca prioritate, împlinirea potenţialului propriu, a voii lui Dumnezeu cu el.

Frica naşte frică

Un alt mesaj pe care îl poate înţelege copilul în cazul în care părintele adoptă o atitudine hipervigilentă este acela că el este o persoană slabă, care, spre deosebire de alţii, nu ar reuşi să facă faţă încercărilor, provocărilor vieţii. De asemenea, poate fi afectată pe termen lung încrederea şi comunicarea între părinte şi copil. Înţelegând destul de repede că multe dintre deciziile şi acţiunile sale pot provoca reacţii de teamă, îngrijorare din partea părintelui, copilul va începe să se ascundă de părinte. Va ajunge să îi spună adultului doar ceea ce ştie că acesta îşi doreşte sau poate să audă, încercând astfel să se protejeze atât pe sine, cât şi pe părinte.

Desigur că a nu avea o atitudine marcată de temeri, anxietăţi personale, nu înseamnă a abdica de la rolul de părinte, care presupune şi a supraveghea, a da sfaturi, a explica ce este bine şi ce este rău, a oferi sprijin. Înseamnă doar a înţelege când o reacţie este cauzată de propriile temeri sau când este într-adevăr spre folosul copilului, oferindu-i un reper în viaţă. În momentele în care se simte contrariat de ceea ce a făcut copilul său, de deciziile pe care acesta le-a luat, înainte de a avea o reacţie, este bine ca părintele să îşi răspundă la aceste întrebări: „Decizia copilului meu îl va răni pe el sau pe alţii? Le va aduce aceasta rău?“, „Acţiunile copilului meu îl vor afecta negativ sub aspect moral, spiritual?“, „Sunt acţiunile, scopurile şi dorinţele copilului meu pe măsura vârstei sale?“ În funcţie de răspunsurile pe care şi le va da, părintele îşi poate da seama dacă la mijloc se află temerile sale, dorinţa excesivă de a controla întreaga viaţă a copilului. Părinţi, copiii dvs. vor face alegeri greşite, aşa cum faceţi şi voi, de multe ori. Dar şi în felul acesta ei învaţă. Mult mai înţelept în aceste situaţii, dar şi în general, ar fi ca părintele să îşi pună nădejdea în Dumnezeu, să Îi încredinţeze pe cei dragi în paza Lui, să se roage pentru binele lor.

Încrederea în Dumnezeu ca medicament

De asemenea, este important ca părintele să îşi înveţe copilul să ceară de mic ajutorul lui Dumnezeu, iar acesta, în situaţiile de incertitudine, să îşi dorească să înţeleagă care este voia Lui. Încrederea în Dumnezeu este un foarte bun medicament pentru grijile şi anxietăţile care ne macină zi de zi. În momentul în care ajungem să realizăm cât de mare este discrepanţa între sentimentul nostru de control, de atotputernicie şi fragilitatea pe care în mod real o avem în faţa neprevăzutului vieţii, suntem pentru prima oară conştienţi de realitate.

În momentul în care realizăm cât suntem de fragili, în special în situaţiile de criză, când nu mai ştim ce să facem, ar trebui să înţelegem şi cât de mare este dragostea şi grija Lui Dumnezeu faţă de noi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu