vineri, 30 septembrie 2011

Circumstanţele vieţii ne arată calea benefică pentru sufletul nostru

De pe un blog folositor am găsit următorul citat al Cuv. Ambrozie de la Optina, care m-a făcut să meditez la circumstanţele vieţii.
Greşeala noastră constă în aceea că nu vrem să ne supunem voia noastră voii lui Dumnezeu, care ne indică prin circumstanţele vieţii calea benefică pentru sufletul nostru. Dar noi căutăm un soi de liniştite existentă doar în visele noastre, dar pe care în realitate nu o găsim nicăieri pe pământ. Va fi odihnă pentru unii, nu pentru toţi, atunci când când li se va cânta: "Cu sfinţii odihneşte..." (Cuv. Ambrozie de la Optina)

De multe ori considerăm circumstanţele vieţii a fi mai mult sau mai puţin benefice pentru împlinirea noastră. "Ei, ce bine ar fi fost dacă aş fi trăit în altă ţară!..."... cu o altă soacră... într-un alt regim... cu soţ... fără soţ... şi uităm că noi suntem chemaţi la o anume lucrare în această ţară, cu aceşti copii, cu acest soţ, fără acest soţ,  în această situaţie. Şi care ar fi lucrarea? Să fim cu Domnul în aceste condiţii
Este foarte ispititor câteodată să schimbăm coordonatele vieţii pe care o trăim fără a încheia mai înainte ceea ce suntem chemaţi la a trăi şi ne trezim, nu odată, că ceea ce am făcut a fost doar asta: schimbarea geografică. Ne-am mutat dintr-un loc în altul, am schimbat un şef cu altul, un soţ (soţie) cu altcineva, dar - uimire - problemele cu care ne confruntăm sunt aceleaşi dinainte. Şeful, vecinii, vânzătorii, soţul, colegii de serviciu se poartă cu noi la fel ca şi cei dinainte. De ce oare? 
Unul dintre motive ar fi acela că, în loc să lucrăm la a învăţa ce avem de învăţat dintr-o anume situaţie, nu am făcut decât să fugim de ea. În loc să ne lucrăm anumite trăsături, în loc să acceptăm anumite lucruri despre noi şi să trăim în condiţiile acestor trăsături ale noastre cu care tocmai am făcut cunoştinţă şi să le arătăm şi oferim Domnului pentru a le vindeca El, am preferat să dăm vina pe ceilalţi, pe situaţie, pe circumstanţe. Pentru că, în adâncul nostru am vrea să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Problema e că... aş vrea să-i fiu plăcut lui Dumnezeu fiind aşa cum cred eu că i-ar plăcea de mine (drept, cinstit, curat, iubitor - dar aspectele din mine care cadrează mai puţin cu aceste trăsături încerc să le ascund, să schimb situaţia crezând că "din cauza ei" apar acele aspecte), ori în situaţia în care cred că mi-ar conveni mie.
Domnul să ne lumineze să înţelegem ceea ce ne spune Cuviosul Ambrozie: circumstanţele vieţii ne arată tocmai calea benefică de urmat pentru sufletul nostru şi să ne centrăm pe scopul nostru: Unirea cu Dumnezeu şi mai puţin pe judecata că "de ce trebuie să trăiesc asta, când alţii trăiesc altceva?!?". Şi "da, lor le convine, dar ia să trăiască ce trăiesc eu!!!"
Iar ca aceste întrebări, existente în mintea noastră la un moment dat, să capete sens mântuitor, am putea folosi în locul lui "de ce?" întrebarea "PENTRU CE?" : Pentru ce, Doamne, e nevoie să trăiesc eu acum această situaţie? Şi vom vedea cum primim răspuns. Poate nu pe loc, aşa cum ne aşteptăm şi cum am vrea, dar cândva vom primi acel răspuns care ne va umple de uimire în faţa Proniei Lui.
O zi binecuvântată tuturor.

vineri, 16 septembrie 2011

Unde duc gândurile?

Se întâmpla în vremea copilăriei mele. Încercam să ajung la bunica mea, în cartierul Tătăraşi. Practic, era  singurul drum pe care aveam voie să-l fac la vremea aceea singură cu tramvaiul, pentru că eram destul de mică.
Am impresia că mă grăbeam, nu mai ştiu cum, n-am fost atentă la numărul tramvaiului sau am văzut greşit şi m-am urcat în fugă. Bucuroasă că am reuşit să-l prind, m-am relaxat aşteptând coborârea, privind absentă pe geam. Deodată, am simţit un gol în stomac. Tremvaiul cu pricina nu respecta drumul pe care eu îl cunoşteam. Pentru câteva clipe am intrat în panică. Deşi prinsesem tramvaiul, totuşi acesta nu se îndrepta spre destinaţia pe care o doream. Fusesem absorbită de gândurile mele, de graba mea de a ajunge în timp util, ca să mă întorc să-mi scriu şi temele. Şi, deşi atât de acaparată să nu întârzii, am pierdut din vedere să fiu atentă la destinaţie. Iar lucrul acesta se vede că m-a dus într-un loc în care chiar nu-mi doream să merg.



Pornind de la amintirea asta, mă gândesc de câte ori nu m-am lăsat dusă de gânduri, activităţi, griji şi am pierdut direcţia în viaţă şi am ajuns poate în locuri pe care nu mi le-aş fi dorit, dacă m-ai fi întrebat.  Cum spune Stareţul Tadei,  "cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa".
Dacă îmi petrec timpul gândindu-mă că soţul, ori copiii, ori prietenii... ori şeful nu mă apreciază, gândurile mă vor duce direct către o atitudine nepotrivită care poate că vor face să se adeverească acele idei.
Dacă îmi petrec timpul gândindu-mă la cât de mult muncesc eu şi cât de puţin observă ori apreciază ceilalţi, gândurile acestea mă duc spre resentimente, lipsă de răbdare şi dragoste.
Dacă mă gândesc întreaga zi la ceva ce soţul ori copiii au făcut, repetându-mi în gând ce le voi spune şi cum le voi spune, gândurile acelea mă vor duce către ceartă, răni şi deteriorarea relaţiilor.
Dacă mă gândesc de ce a îngăduit Dumnezeu anumite greutăţi în viaţa mea, proabil că mă voi trezi transportată într-un zonă de insecuritate şi nefericire, de vreme ce nu am încredere în El.
Dacă mă gândesc doar la cum să fac mai mulţi bani, o carieră, succes material, să.mi iau soţ/soţie, distracţii, mă voi pierde pe tărâmul frustrărilor şi al nemulţumirii.

Gândurile mele sunt nişte instrumente foarte puternice, care au nevoie de o orientare înţeleaptă. Dacă le folosesc neatent, concentrându-mă pe lucruri care mă îndepărtează de Dumnezeu, voi ajunge în locuri pe care nu le-am dorit şi nu le-am ales conştient. Am nevoie să-I cer Domnului să mă ajute să fiu atentă la El şi la gândurile mele. Am nevoie de curăţire permanentă, prin spovedanie cât mai deasă, prin mărturisirea lor unui duhovnic.
Aşa pot trăi în concordanţă cu planul Lui şi cu perspectiva Lui pentru viaţa mea, căutând să-mi păstrez atenţia trează asupra gândurilor şi asupra destinaţiei către care mă pot îndrepta acestea. Trezvia de care vorbesc sfinţii părinţi.
Cineva spunea că gândurile noastre au roţi. Unde m-au dus gândurile mele azi? M-au dus undeva unde n-aş fi vrut să ajung?

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Despre Împărtăşanie

Vorbeam aici despre o carte minunată, scrisă în 1950 de Vlădica Antonie Mărturisitorul, "Calea Rugăciunii lăuntrice. Manualul isihiei".

Pentru că este spre duminică deja, postez testamentul lăsat de acest nevoitor ucenicii sale din ultimii 18 ani de viaţă, Schimonahia Antonia, cea pe care Vlădica a numit-o "tovarăşul pocăinţei mele"

DIN SCRISORILE ARIIIEPISCOPULUI ANTONIE
TESTAMENT PÂNĂ LA MOARTE ŞI DUPĂ MOARTE
„Pace ţie roaba lui Dumnezeu schimonahia Antonia, tovarăşa pocăinţei mele. Ascultă aceste ndemnuri ale Duhului lui Dumnezeu:
1.Să te călăuzească şi să-ţi ajute Îngerul tău Păzitor şi Îngerul cuvioşiei tale. Ei să te păzească în toate căile tale şi să te întoarcă în sihăstria ta în ziua în care le va porunci lor
Dumnezeu.
2.Ţine minte: prin harul Sfintei Împărtăşanii, Hristos, Cel din ceruri, împreună cu Tatăl, pătrunde în taina existenţei noastre şi prin Duhul Sfânt‚ zideşte viaţa celui ce se împărtăşeşte, prefăcând-o într-un locaş duhovnicesc, într-un locaş viu al Său pentru ca să ne răpească pe noi în Taina Sa, în lumina necreată a Dumnezeirii Sale şi în ea să ne transfigureze în Slava Învierii Lui, în oameni cereşti ai veacului ce va să fie.
3. Ţine minte: focul ceresc al Trupului şi Sângelui Euharistiei lui Hristos, cuprinde întreaga fire a celui ce se împărtăşeşte şi îmbracă pe acesta în omorârea lui Iisus (2 Cor.4, 10). Astfel, trupul şi sufletul celui ce se împărtăşeşte devin moarte pentru păcat, iar duhul Botezului nostru începe să ardă cu adevărat de Duhul Sfânt care aduce toată nădejdea noastră jertfă lui Dumnezeu (Rom. 8‚ 10-13; 12). Un singur scop are Duhul Sfânt: acela de a restabili în noi chipul lui Dumnezeu şi de a ne îmbrăca în asemănarea lui Hristos (Gal.4,19; 2,20; 2Cor. 3,17-18). Un singur scop trebuie să avem în viaţă: să omorâm şi să dezrădăcinăm păcatul prin focul dumnezeieştii Împărtăşanii. Atingerea acestui scop ne este garantată de Însuşi Hrisos Care este întru noi şi Care este Biruitor, după făgăduinţa Sa (In.6, 53).
4.Ţine minte: dacă focul ceresc al dumnezeieştii Împărtăşanii va cuprinde toate păcatele noastre, neputinţele, nedesăvârşirile, istovirile, extenuările şi bolile care ne omoară şi ne strică pe noi, dar noi nu vom primi vindecare imediat, atunci acestea se întâmplă pentru faptul că toatele suferinţele pământeşti ne sunt îngăduite de Pronia lui Dumnezeu în locul vămilor celor din văzduh şi pentru ca sufletele noastre să se cureţe aici ca, în momentul ieşirii, să se înalţe direct la lumina feţei lui Dumnezeu, în soborul celor răscumpăraţi de Hristos.
La această răbdare proniatoare ne cheamă poruncile lui Hristos: „Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre”, „Cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui”.
5.Vei fi tu oare învingătoare în asemenea condiţii de victorie sigură? Dacă învingi, atunci tu poţi totul în Hristos, Cel din tine care te întăreşte cu focul cel viu şi nematerialnic al Sfintei Împărtăşanii. Orice împărtăşire a ta este un har care se adaugă la harul din tine şi acesta înseamnă înmulţirea tăriei tale duhovniceşti.
6. Observă: tu eşti de neînvins pentru că eşti înarmată cu toate armele puterii lui Hristos şi în lupta cu diavolul ai putea să-i opui rezistenţă acestuia, luptând cu rugăciunea şi vărsând sudori de sânge, aşa precum El Însuşi a biruit în grădina Ghetsimani ( Lc. 22,44; Evr. 12, 1-4). Biruinţa îţi este asigurată deoarece E1 Însuşi conduce prin voinţa ta, adăpând-o pe ea cu antidotul Său (In. 16,33; Flp. 2,13). De acum înainte, aceasta este calea ta. Urmează-L pas cu pas, gândeşte cu mintea Lui, simte şi iubeşte cu mintea Lui, lucrează şi doreşte cu voia Lui.
7. În fiecare zi priveşte-te în oglinda poruncilor lui Hristos pentru a vedea clar neisprăvirile şi nedesăvârşirile tale. Şi văzându-le, ţi se aprindă râvna pentru Domnul Atotţiitorul şi să nu te linişteşti până nu vei cere de la Dumnezeu harul împlinirii. În asemenea cazuri, roagă-te şi nu-ţi pierde nădejdea (Lc. 18, 1). Pronia lui Dumnezeu veghează şi va săvârşi tot ce este mai bun pentru tine. Din Evanghelie ţi se va revărsa peste capul tău aplecat puterea cea de sus şi îţi va înarma nevoinţa spre victorie.
8. Ia aminte: prin insuflare dumnezeiască, ţi se însărcinează canonul de pocăinţă al Domnului şi al Maicii Sale, pentru ieşirea sufletului din trup şi cu cererea lacrimilor de pocăinţă, la fel şi celorlalţi, ca o îndatorire zilnică şi ca o ascultare faţă de stareţul tău.
Să-ţi fie acestea, pentru întreaga viaţă, neschimbate de nimeni după sfârşitu1 meu şi până la sfârşitul tău.
9. Cu aceasta îţi zic: Amin.
Harul Sf. Duh care a vorbit în acest testament al meu, să se reverse cu prisosinţă în orice inimă care a îndrăgit pocăinţa, pocăinţă pe care o doreşte Însuşi Dumnezeu.
A. E. Antonie.
De citit acestea în fiecare duminică. Dacă este posibil, pe mormântul meu să fie pusă doar o cruce din lemn de stejar.

Ce mai citesc...

"Lucrarea rugăciunii lui Iisus, numită de Sfinţii Părinţi trezvie, trebuie să constituie esenţa vieţii monahale. Ea ar fi binevenită şi la mireni, deoarece fără a avea mintea în permanenţă la Dumnezeu, nu este cu putinţă a te mântui." (Vlădica Antonie Mărturisitorul)

Am descoperit recent o carte care m-a captivat. Este vorba despre "Manualul  isihiei. Calea rugăciunii lăuntrice", a lui Antonie Mărturisitorul, Vlădica Antonie, după cum i se spune, Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsk (1889-1976), călugăr ascet care a experimentat nevoinţa rugăciunii neîncetate.
Cartea poate fi descărcată de aici

Redau aici cuvântul către cititor al P.S. DORIMEDONT, Episcop de Edineţ şi Briceni


Dacă vorbele omeneşti, nu vor putea să aprindă inima, aşa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeieşti, să încercăm să înaintăm cu toţii „până când ne mai este fierbinte dorinţa”, după cum spunea Sf. Ioan Hrisostom, îndreptându-ne paşii, spre calea lucrării lăuntrice. Prin aceasta, sufletul nostru urcă, treaptă cu treaptă, pe scara cea mântuitoare a rugăciunii lui Iisus, ajungând la acea cunoaştere de sine, necesară oricăruia dintre noi, iar prin ea la acea cunoaştere a lui Dumnezeu. Nu se poate exprima în cuvinte toată măreţia la care se poate ajunge prin intermediul lucrării rugăciunii lui Iisus, datorită faptului că aceasta constituie un dar de la Dumnezeu.
Însă regulile necesare în începerea acestei lucrări sunt voinţa de fier şi răbdarea fără de margini. Dacă unii sfinţi au dobândit darul ei într-un mod minunat, acesta nu este un motiv care ar îndreptăţi pe cei ce nu sunt atraşi să o cunoască şi să o practice.
Aceasta constituie „mâna” întinsă a lui Dumnezeu, sau colacul de salvare, pe care Mântuitorul ni-l aruncă spre a putea înota în marea învolburată a acestei vieţi.
Astăzi lumea, din zidire a lui Dumnezeu, se transformă pe zi ce trece în înşelătoria celui rău care aduce lucruri şi întâmplări, tocmai ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Nu vom putea intra în locaşurile lui Dumnezeu decât doar dacă ne vom asemăna vameşului care, spunând în taină „Dumnezeule milostiv, fii mie păcătosului”, a fost iertat de către Acesta şi s-a întors folosit la casa sa.
Aşadar, să valorificăm fiecare clipă pe care ne-a dat-o Dumnezeu, prin amintirea numelui Său căci timpul omului este preţios şi vieţuirea lui pe pământ este limitată, iar „ziua de mâine, nu-i dată nimănui”. Prin aceasta se împlinesc cuvintele Psalmistului care zice „Toată suflarea şi toată făptura să laude numele Domnului.”
***
Un prim fragment despre rugăciunea lui Iisus, din Cuvântul înainte


„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine, paharul acesta; Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu." (Mt. 26,39).
Două idei exprimate aici - „Doamne miluieşte-mă” şi „Fie Doamne voia Ta cea sfântă”- constituie esenţa rugăciunii lui Iisus. Mai întâi de toate, trebuie ştiut că rugăciunea Iui Iisus este de fapt esenţa lucrătoare a pocăinţei, indicată de către Mântuitorul. Aceasta îl învaţă pe lucrător să şi taie voia, să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât făptura, să nu se încreadă în sine, să se smerească cu adevărat, să se cerceteze pe sine, să nu-şi atribuie sieşi tot ce face el mai bun, ci lui Dumnezeu, Căruia să-i dea slavă pentru toate. Rugăciunea Iui Iisus te apropie de Dumnezeu, iar împăcarea cu El naşte adevărata dragoste de aproapele. Rugăciunea uneşte sufletul cu Mirele Ceresc, adică cu Dumnezeu, şi devine o împreună-vorbire între suflet şi Creator...
***
Câteva fragmente din carte:

Sensul vieţii omeneşti constă în aceea de a lucra necontenit asupra ta
"Dar nouă, în aceste condiţii în care trăiam, ne era destul de greu să dobândim harul rugăciunii inimii. Pentru noi este necesar ca tot timpul să ne ţinem de veşmântul Domnului şi să nu-I uităm niciodată Numele, iar dacă ne-am risipit şi ne-am sustras atenţia imediat să ne adunăm şi iarăşi să zicem rugăciunea. Numai astfel ne vom învăţa treptat şi numai aşa vom dobândi şi acea frică de a nu pierde rugăciunea şi de a nu ne îndepărta de Domnul. Vlădica ne spunea tuturor să ne sfărâmăm, să ne rupem sau să ne frângem limba în zicerea rugăciunii lui Iisus. El citea şi se ruga fără încetare căci „Filocalia” de pe masa lui nu era deloc închisă. Îi plăceau mult acatistele şi nu se întâmpla niciodată ca el să se plictisească. Vlădica ne învăţa că sensul vieţii omeneşti constă în aceea de a lucra necontenit asupra ta. Oricine de ţi-ar zice ceva sau te-ar jigni, să consideri că Domnul a îngăduit şi că aceasta a trebuit să se întâmple. Dacă te-au jignit sau te-au umilit, primeşte-le pe toate acestea cu bucurie şi cu răbdare şi ca din mâna lui Dumnezeu. Atunci când vei începe să cultivi în tine aceste calităţi îţi va fi foarte uşor (în viaţă) căci nici mâhnirea nu te va apăsa şi vei avea numai bucurii.
Răutatea se sălăşluieşte în om sub influenţa puterii demonice şi trebuie să ne străduim să trăim astfel încât să nu-i permitem diavolului accesul înlăuntrul nostru. Însă, aceasta se dobândeşte doar prin smerenie. Dacă aţi fost atacaţi cu cuvinte jignitoare şi cu învinuiri, smeriţi-vă. Acest simţ trebuie antrenat în noi înşine şi astfel, treptat, se va şlefui şi omul dinăuntrul nostru."

Postul nu este pentru Domnul, el este doar pentru noi


"Trebuie să avem dreaptă socoteală în toate. De pildă, în vremea noastră, este imposibil să postim cu stricteţe
pentru că dacă vom lua asupra noastră o astfel de nevoinţă, îl vom supăra pe vrăjmaş. Dar de ce să-l superi când nu eşti în stare să lupţi cu el? Acest lucru îl puteau face marii nevoitori dar veacul nostru nu este un veac al postului, ci al răbdării şi al bolilor. Postul nu-l apropie pe om de Dumnezeu dar nici nu-l îndepărtează.
Postul nu este pentru Domnul, el este doar pentru noi. Iar dacă vom lua asupra noastră un post aspru şi peste puterile noastre, atunci pur şi simplu nu vom fi în stare să-l ţinem. Noi avem nevoie de un post lăuntric pentru a ne înfrânge pe noi înşine şi pentru a deveni blânzi, smeriţi şi răbdători. Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui şi trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare şi fără supărare toate atacurile şi jignirile, considerând că le-a meritat pe bună dreptate. Pentru ce? Pentru viaţa pe care a avut-o în trecut şi pentru tinereţea uşuratică."

Dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî

"Creştinii de acum au doar suferinţe lăuntrice. Şi împotriva acestor suferinţe şi boli ale noaste nu există decât un singur leac: acela de a te lupta cu tine însuţi. De te vei învinge pe tine şi te vei ridica la rugăciune, atunci Domnul îţi va da tărie şi putere şi nu vei fi biruit de vrăjmaş. Dar dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî de tot şi-ţi va fi foarte greu să te ridici."



vineri, 9 septembrie 2011

Despre chip şi asemănare, la serile Talpalari

„Ca să ştim ce este chipul lui Dumnezeu, avem nevoie să intrăm în noi şi să trăim această realitate din noi; ca să ştim ce este asemănarea, avem nevoie să punem osul la treabă, să transpirăm, s-o luăm pe poarta strâmtă, că altfel... poveşti, telenovele şi alte asemenea... acest chip e o putere, e ceva dinamic, este un mod de a fi... această energie, prin care am căpătat impulsul de a fi persoană”
"Nimic din Dumnezeu nu există în noi la creaţie. Diferenţa dintre creat şi necreat e totală şi fundamentală... 
(Acum da, pentru că sunt botezat; am Trupul şi Sângele Lui)"
"Chipul lui Dumnezeu din noi este modul în care noi fiinţăm, modul de a fi personal, persoană, modul de a fi cineva conştient de sine în relaţie cu altcineva..."



Cuvântul Maicii Siluana Vlad referitor la om, ca şi chip şi asemănare a lui Dumnezeu, fragment din întâlnirea serilor Talpalari din 30 aug 2011
Moderator şi amfitrion a fost, ca de obicei, pr. Constantin Sturzu
Invitat, dr. Andreea Hefco

miercuri, 7 septembrie 2011

Părintele Zaharia de la Essex va conferenţia la Iaşi

Pe situl Doxologia, am citit cu bucurie că Părintele Zaharia Zaharou de la Essex va veni în Iaşi.



Joi, 29 septembrie 2011, părintele arhimandrit Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ - Essex, Anglia, va susţine, începând cu ora 17:00, o conferinţă la Centrul de Conferinţe „Providenţa“ din Iaşi, cu titlul: „Relaţiile între oameni în lumina relaţiei noastre personale cu Hristos“. Intrarea este liberă, în limita locurilor.

***

Părintele Zaharia a fost ucenic apropiat al arhimandritului Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, stareţul şi fondatorul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul“ de la Essex.

Originar din Cipru, părintele Zaharia a studiat chimia în Marea Britanie, unde a obţinut titlul de doctor în ştiinţe. Întâlnindu-l pe stareţul Sofronie şi, marcat de statura duhovnicească a acestuia, a ales devenirea întru monah în mănăstirea acestuia.

***

Conferința de la Iași a PĂRINTELUI ZAHARIA, ucenicul Parintelui Sofronie Saharov, de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, ESSEX, susținută joi, 29 septembrie 2011


“Legăturile personale dintre oameni în lumina legăturilor noastre cu Dumnezeu”



partea întâi

partea a doua

duminică, 4 septembrie 2011

Frica şi credinţa în creşterea copiilor

Fetele mele mari au crescut, acum sunt adolescente.
A fost (şi încă mai este) o perioadă foarte grea, în care adaptarea, de ambele părţi, la noua vârstă ne-a cam dat de furcă.
Problemele mele sunt în general din cauza fricii: frica să nu păţească ceva, frica să nu-şi rateze viitorul, frica să nu fie creştine plăcute Domnului... O mulţime de frici.
Am citit articolul acesta, care mi s-a părut foarte folositor.

Frica şi credinţa în creşterea copiilor


În relaţiile cu ceilalţi, de multe ori, în special în momente de tensiune sau de criză, ne lăsăm conduşi în deciziile noastre de fricile, temerile pe care le avem. Teama de a suferi, de a simţi durerea, teama de a fi abandonat, de a fi consideraţi lipsiţi de importanţă, temeri de care, de multe ori, nici nu suntem conştienţi, dar care ne ghidează şi ne determină reacţiile faţă de ceilalţi.
psih. Dana Alecu

În zona relaţiei părinte-copil, fricile părintelui pot fi un puternic resort, şi asta în nici un caz spre binele relaţiei sau al copilului.

Părintele, în special cel care are multe temeri, îşi poate dori ca fiul/fiica sa să trăiască în viaţă doar experienţe plăcute, să evite toate pericolele, toate riscurile. Oricât de bine intenţionat este acest gând al părintelui, el se dovedeşte nu numai imposibil de împlinit, ci şi nefolositor pentru copil.

Scopul vieţii: evitarea evenimentelor negative?

Sarcina părintelui este de a ghida, hrăni şi creşte un copil independent, care va şti să ia decizii bune în viaţă, va şti să gestioneze consecinţele alegerilor greşite şi eşecurile. Nu este datoria noastră să-l controlăm, să-l supra protejăm. Deşi în creşterea copilului se vor întâlni şi situaţii periculoase, totuşi, în cele mai multe cazuri, frica nu e justificată şi tot ce e nevoie e a avea încredere în copil şi în paza lui Dumnezeu. Până când părintele nu caută şi nu are încredere în grija Domnului pentru copilul său, nu va putea discerne între cele două feluri de frici. Deciziile lui vor fi bazate pe frică şi nu pe credinţă. Iar când se întâmplă acest lucru, rezultatele pot fi cumplite.

Având mereu intenţia de a-l proteja - hiperproteja pe copil, îi împiedicăm şansa de a învăţa din propriile greşeli, de a-l învăţa „să cadă“. De asemenea, în încercarea permanentă a părinţilor de a-şi feri copiii de situaţii riscante, transmit numeroase mesaje de genul „ai grijă, să nu cumva să faci asta, treaba ta, ţi-am spus să nu faci asta, ai să vezi ce o să se întâmple“. În situaţiile acestea, copilul ajunge să îşi formeze convingerea că lumea este un loc periculos, în care i se pot întâmpla doar lucruri îngrozitoare. Scopul său principal în viaţă ar putea deveni evitarea acestor posibile evenimente negative, prin abordarea unei atitudini permanente de vigilenţă şi trăirea unei stări de frică. Astfel, cu siguranţă, copilul va pierde din vedere, ca prioritate, împlinirea potenţialului propriu, a voii lui Dumnezeu cu el.

Frica naşte frică

Un alt mesaj pe care îl poate înţelege copilul în cazul în care părintele adoptă o atitudine hipervigilentă este acela că el este o persoană slabă, care, spre deosebire de alţii, nu ar reuşi să facă faţă încercărilor, provocărilor vieţii. De asemenea, poate fi afectată pe termen lung încrederea şi comunicarea între părinte şi copil. Înţelegând destul de repede că multe dintre deciziile şi acţiunile sale pot provoca reacţii de teamă, îngrijorare din partea părintelui, copilul va începe să se ascundă de părinte. Va ajunge să îi spună adultului doar ceea ce ştie că acesta îşi doreşte sau poate să audă, încercând astfel să se protejeze atât pe sine, cât şi pe părinte.

Desigur că a nu avea o atitudine marcată de temeri, anxietăţi personale, nu înseamnă a abdica de la rolul de părinte, care presupune şi a supraveghea, a da sfaturi, a explica ce este bine şi ce este rău, a oferi sprijin. Înseamnă doar a înţelege când o reacţie este cauzată de propriile temeri sau când este într-adevăr spre folosul copilului, oferindu-i un reper în viaţă. În momentele în care se simte contrariat de ceea ce a făcut copilul său, de deciziile pe care acesta le-a luat, înainte de a avea o reacţie, este bine ca părintele să îşi răspundă la aceste întrebări: „Decizia copilului meu îl va răni pe el sau pe alţii? Le va aduce aceasta rău?“, „Acţiunile copilului meu îl vor afecta negativ sub aspect moral, spiritual?“, „Sunt acţiunile, scopurile şi dorinţele copilului meu pe măsura vârstei sale?“ În funcţie de răspunsurile pe care şi le va da, părintele îşi poate da seama dacă la mijloc se află temerile sale, dorinţa excesivă de a controla întreaga viaţă a copilului. Părinţi, copiii dvs. vor face alegeri greşite, aşa cum faceţi şi voi, de multe ori. Dar şi în felul acesta ei învaţă. Mult mai înţelept în aceste situaţii, dar şi în general, ar fi ca părintele să îşi pună nădejdea în Dumnezeu, să Îi încredinţeze pe cei dragi în paza Lui, să se roage pentru binele lor.

Încrederea în Dumnezeu ca medicament

De asemenea, este important ca părintele să îşi înveţe copilul să ceară de mic ajutorul lui Dumnezeu, iar acesta, în situaţiile de incertitudine, să îşi dorească să înţeleagă care este voia Lui. Încrederea în Dumnezeu este un foarte bun medicament pentru grijile şi anxietăţile care ne macină zi de zi. În momentul în care ajungem să realizăm cât de mare este discrepanţa între sentimentul nostru de control, de atotputernicie şi fragilitatea pe care în mod real o avem în faţa neprevăzutului vieţii, suntem pentru prima oară conştienţi de realitate.

În momentul în care realizăm cât suntem de fragili, în special în situaţiile de criză, când nu mai ştim ce să facem, ar trebui să înţelegem şi cât de mare este dragostea şi grija Lui Dumnezeu faţă de noi.