vineri, 21 ianuarie 2011

Despre împlinirea nevoilor

"Ascultă, poporul Meu, şi-ţi voi mărturisi ţie, Israele: De Mă vei asculta pe Mine, nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din pământul Egiptului.
Deschide gura şi o voi umple pe ea.
Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu şi Israel n-a căutat la Mine. Şi i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor. De M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor."
(Ps. 80, 7-13)
***
Regăsim aici porunca I din decalog.
"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine".

Aş vrea să mă opresc acum asupra nevoilor fundamentale pe care le avem şi pe care Domnul ni le împlineşte.
Prima dintre acestea ar fi aceea că avem nevoie de Dumnezeu. Că suntem fiinţe nu doar trupeşti, ci şi spirituale, duhovniceşti, iar duhul nostru are nevoie "ca de aer" de Duhul Lui.
Domnul ne cunoaşte această nevoie, El ne-a făcut şi a şi sădit-o în noi, şi e gata s-o împlinească. Singurii care n-o cunoaştem suntem noi, oamenii, şi căutăm să ne umplem "plămânii duhovniceşti" cu diferite substanţe în loc de Duh, cu alte duhuri în loc de Duhul Sfânt.
Dar să revin la citatul din psalm.
Domnul îmi arată aici care e nevoia mea fundamentală şi cum se împlineşte aceasta.
"Mă vei asculta pe Mine, nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin".
caz în care, "i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor"


Un exemplu minor, legat de nevoi şi de copilărie: copilul are nevoie să fie alimentat. Eşti pe stradă sau în supermarket pe la ora mesei ori la un moment la care n-a mâncat suficient la şcoală sau la grădi şi-i e foame. Şi începe: "vreau o ciocolată!" Şi plânge până ce părintele iubitor, îi cumpără ciocolata. Părintele din cazul acesta nu face diferenţa dintre nevoia copilului, de a fi alimentat, şi o confundă cu dorinţa lui, de a mânca o ciocolată. Rezultatul? Un asemenea comportament, repetat până ce devine obişnuinţă, va "produce" un copil irascibil, care nu-şi cunoaşte nevoile, care nu învaţă să şi le împlinească. Mi-e foame - mănânc ciocolată. Mi-e sete - beau suc (vin, bere ulterior).
Un părinte care vrea să-şi înveţe copilul să trăiască viu, responsabil, asumat, va încerca să se adreseze nevoii copilului. Copilul are nevoie de energie, pe care mâncarea o satisface în mod real, iar dulcele doar o amăgeşte. Bineînţeles, după ce i-a satisfăcut nevoia, îi poate da şi ciocolată.


În accepţiunea obişnuită, noi înţelegem că nu avem voie să ne închinăm la dumnezei străini, la fel cum un copil poate înţelege că nu are voie să mănânce ciocolată.
Ori, ideea nu e că nu e voie, ci că  nu avem nevoie. Că nu de "ciocolată" avem noi nevoie, ci de "energie". Ciocolata devine astfel cireaşa de pe tort, o bucurie în plus, după ce m-am adus la împlinirea a ce sunt eu într-un anumit moment. S-ar putea să descopăr chiar, după ce voi fi mâncat, că nici nu vreau ciocolată de fapt, ci aş prefera o bomboană.
E un loc comun ideea aceasta, a dumnezeilor zilelor noastre, care pornesc de la propria persoană, la diferite împliniri pe diverse planuri, la persoane pe care le admirăm foarte mult şi vrem să le fim asemenea. Ce găsim în fragment atenţionare e să nu uităm de nevoile noastre şi pe acelea să le împlinim, nu să umblăm fascinaţi după dorinţe pe care poate nici nu le-am mai avea dacă ne-am împlini nevoia. Aici găsim tot îndemnul de a "căuta mai întâi Împărăţia", şi tot nu credem că a fi în Împărăţie ar fi "cel mai tare" lucru care ni s-ar putea întâmpla, tot cu ochii şi cu inima după "celelalte", care, oricum, "vi se vor adăuga vouă". Nu ne cunoaştem pe noi, nu-L cunoaştem pe Domnul şi nici nu căutăm să ne cunoaştem măcar pe noi, căci acolo cu siguranţă am da de Domnul.
Ce mi se pare minunat, provocator şi "de gândit" e că Domnul ne lasă "să umblăm după dorinţele inimilor noastre şi să mergem după cugetele noastre". Noi nu suntem preşcolarii care am vrea să spunem că suntem şi Domnul nu e un părinte care interzice ciocolata, ca să nu ne facem rău. Practic, vedem chiar cum e posibil să se întâmple răul în lume. Simplu: suntem liberi.
Vedem aici că nu ni se adresează mai adresează ca unor neştiutori, ci ştiutori. Nu ne mai spune "să nu...", ci "de Mă vei asculta". Noi ştim că El e ceea ce avem nevoie, dar dacă nu vrem să-L primim pe El, ne îngăduie să hălăduim până ce ne săturăm şi obosim, până ce ne apucă indigestia. Suportăm consecinţe, ne revoltăm, ne supărăm, dar... avem voie. Iar când, obosiţi şi resemnaţi, acceptăm că nu de noi, ci de El avem nevoie, ne întoarcem precum fiul risipitor şi-L găsim aşa cum era de la început, cu braţele deschise spre îmbrăţişare.
Ascultarea de Domnul prin împlinirea poruncilor (De Mă vei asculta pe Mine...) ar fi scurtătura, intrarea directă în Împărăţie, dar dacă noi ne încăpăţânăm să inventăm roata, suntem liberi s-o facem.
***
Legat de "i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor"
Noi credem că ne cunoaştem asupritorii şi vrăjmaşii şi "ştim noi" cum să luptăm cu ei, uitând că nici pe noi înşine nu ne cunoaştem. Ne-am învăţat să luptăm atât cu vrăjmaşii interiori, patimile, dependenţele, cât şi cu cei exteriori. "Am patima mâniei" şi lupt cu ea. "Vecinul dă muzica la maximum" şi lupt cu el. Cât mai avem mândria asta, tot mai umblăm prin lume, cum am zis mai sus. Când ne vom plictisi, vom putea să ne întoarcem la Domnul şi El ne va aduce odihna aşa cum ştie şi cum ne cunoaşte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu