sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Şi eu la proza arhiscurta...

M-am hotărât să postez şi eu un textuleţ la concursul de proză arhiscurtă ortodoxă.
Iată regulamentul, aşa cum îl găsim pe blogul lui Serafim



Iată ce trebuie să faceți dacă doriți să participați. Scrieți un text de maxim 500 de semne, incluzând spațiile și semnele de punctuație, fără să socotim titlul și link-uri sau ce mai urmează după el. Postați-l pe blog-ul propriu sau pe situl pe care aveți obiceiul să publicați și puneți sub textul participant mențiunea „Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)” cu link către această postare. Eventual, puteți lăsa și un comentariu aici cu link către postarea cu pricina ca să vă asigurați că o văd. În cazul în care vă ocupați mai mult cu cititul și comentatul textelor și nu aveți site/blog propriu, publicați textul cu care vreți să participați la concurs sub formă de comentariu la această postare.



N-am mai participat demult la un concurs :)


Psalm



Îţi mulţumesc, Doamne, că mă iubeşti
Că mă înveţi să fiu
Că nu mă laşi în firul de nisip care sunt
ci mă îmbogăţeşti cu veşnicie.
Îţi mulţumesc, Doamne, că mă chemi
că mă arăţi mie însămi
şi ne uităm împreună la mine
ca doi prieteni.
Îţi mulţumesc, Doamne, că mi Te dezvălui,
Că mă laşi să mă împărtăşesc de Tine
Că mă primeşti să Te privesc
Şi să vin către Tine.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru porunci
pentru Taina prin care sunt tot timpul cu Tine
pentru înţelegerea cu care mă copleşeşti
şi mă chemi în Bucurie.


„Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)”

Cel mai puternic om

O altă viaţă de sfânt care m-a impresionat este cea a Sfâtului Hristofor. Viaţa lui a ajuns la noi prin două tradiţii, răsăriteană şi apuseană. Pentru că seamănă mult cu o legendă, o voi reda aici pe cea apuseană.

M-a impresionat ideea aceasta, de a sluji celui mai puternic; de felul meu am considerat întotdeauna că nu merită să slujeşti decât celui mai puternic, chiar dacă acesta se ascunde în cel mai neajutorat.




Conform tradiţiei apusene, pentru că era foarte puternic, toţi se temeau de el. Şi avea un capriciu; spunea că vrea să-l slujească pe cel mai puternic om din lume.

Odată, a trecut prin părţile sale un împărat. Avea putere şi oşti multe. Când l-a văzut Reprovos (acesta era primul lui nume, de barbar), a făcut ochii mari şi şi-a spus în sine: Acesta este cel mai puternic om din lume, voi intra în slujba lui. Astfel, a intrat în garda lui de corp. Unde era împăratul, acolo era şi el.

Într-o zi însă, trecând printr-o peşteră, pe împărat l-a cuprins frica. Tremura ca un copil mic. Reprovos îi zice:

- Ce ai, împărate? Eu sunt aici.

Ce se întâmplase?! În peşteră era un vrăjitor care făcea magie. Şi ceilalţi, care erau în gardă, au zis:

- Vezi? Vrăjitorul este mai puternic decât împăratul, dacă îl face şi pe el să tremure.
- A, a zis Reprovos, adică vrăjitorul are o putere mai mare decât împăratul?
- Desigur, îi zic. Satana guvernează lumea, ridică şi coboară pe împăraţi, este domnitorul lumii. Cine se închină la diavol, devine om mare.
- Ce zici, năucule! Şi eu până acum am avut impresia că împăratul este cel mai puternic.

***

Îl lasă deci pe împărat, se duce în peştera vrăjitorului şi îi zice:

- Te voi sluji pe tine; eşti cel mai puternic.
- Foarte bine, îi răspunde vrăjitorul. Vino cu mine şi îşi voi arăta toate secretele.

Apoi, Reprovos l-a urmat.

Dar într-o zi, în timp ce treceau printr-un loc, îl vede pe vrăjitor că tremură, cade la pământ, se crispează şi face spume.

- Ce-ai păţit? îi zice.

Unul care se afla acolo îi răspunde:

- Aici este o biserică şi în curtea ei este o chilie, iar în chilie este un pustnic, care are cu el o cruce. Dacă diavolul vede crucea, cade şi se loveşte. De aceea, vrăjitorul se teme de crucea lui Hristos. Hristos guvernează lumea.
- Ce spui? - întreabă Reprovos. Hristos este mai puternic decât împăratul şi decât vrăjitorul?
***
Plecă de la vrăjitor şi se duse la pustnic. Îi făcu o metanie şi îi zice:

- Am venit să mă înveţi religia în care crezi.

Pustnicul s-a aşezat lângă el şi i-a vorbit despre Hristos.

- Lângă tine voi rămâne, zice Reprovos.
- Nu eşti tu de călugăr aici. Te vei boteza să devii creştin, iar apoi te voi trimite să-L slujeşti pe Hristos în societate.
- Şi ce voi face acolo unde voi merge?
- Vei posti.
- Nu pot să postesc. Eu nu mă satur nici cu patru pâini.
- Vei face metanii, vei face rugăciune, vei citi Evanghelia.
- Eu nu ştiu carte.

Atunci pustnicul i-a făcut un semn şi i-a spus:

- Vezi acel râu?
- Da, zice, de multe ori l-am trecut.
- Acolo, pe timp de iarnă, mulţi copilaşi şi bătrâni se îneacă. Aşadar, vei merge acolo şi pe toţi care nu pot să treacă îi vei pune pe umerii tăi şi îi vei trece tu.
- Asta e uşor pentru mine.
- Vei rămâne acolo trei ani şi îi vei ajuta pe cei care sunt în primejdie.

S-a dus la râu şi în toate zilele îşi făcea trupul punte şi îi trecea pe toţi.

Într-o zi, a văzut pe mal un copilaş.

- Ce vrei? îl întreabă.
- Poţi să mă treci dincolo?

Îl luă pe umeri. Dar cu cât străbătea râul, copilul se îngreuia mai mult! Ca şi cum avea o tonă pe el. A asudat şi a pătimit ca să treacă râul.

Atunci a auzit un glas, care-i zicea:

- Cel pe care-L ai pe umerii tăi nu este un copil mic; este Iisus Hristos, Care ţine asupra Sa întreaga lume...

Şi Copilaşul s-a făcut nevăzut.

De atunci, Reprovos şi-a schimbat numele, s-a numit Hristofor (adică purtător de Hristos). Deoarece a purtat, a ridicat pe umerii săi pe Hristos.
Aici se poate citi viaţa sfântului pomenit în fiecare an la 9 mai

vineri, 21 ianuarie 2011

Despre împlinirea nevoilor

"Ascultă, poporul Meu, şi-ţi voi mărturisi ţie, Israele: De Mă vei asculta pe Mine, nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din pământul Egiptului.
Deschide gura şi o voi umple pe ea.
Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu şi Israel n-a căutat la Mine. Şi i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor. De M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor."
(Ps. 80, 7-13)
***
Regăsim aici porunca I din decalog.
"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine".

Aş vrea să mă opresc acum asupra nevoilor fundamentale pe care le avem şi pe care Domnul ni le împlineşte.
Prima dintre acestea ar fi aceea că avem nevoie de Dumnezeu. Că suntem fiinţe nu doar trupeşti, ci şi spirituale, duhovniceşti, iar duhul nostru are nevoie "ca de aer" de Duhul Lui.
Domnul ne cunoaşte această nevoie, El ne-a făcut şi a şi sădit-o în noi, şi e gata s-o împlinească. Singurii care n-o cunoaştem suntem noi, oamenii, şi căutăm să ne umplem "plămânii duhovniceşti" cu diferite substanţe în loc de Duh, cu alte duhuri în loc de Duhul Sfânt.
Dar să revin la citatul din psalm.
Domnul îmi arată aici care e nevoia mea fundamentală şi cum se împlineşte aceasta.
"Mă vei asculta pe Mine, nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin".
caz în care, "i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor"


Un exemplu minor, legat de nevoi şi de copilărie: copilul are nevoie să fie alimentat. Eşti pe stradă sau în supermarket pe la ora mesei ori la un moment la care n-a mâncat suficient la şcoală sau la grădi şi-i e foame. Şi începe: "vreau o ciocolată!" Şi plânge până ce părintele iubitor, îi cumpără ciocolata. Părintele din cazul acesta nu face diferenţa dintre nevoia copilului, de a fi alimentat, şi o confundă cu dorinţa lui, de a mânca o ciocolată. Rezultatul? Un asemenea comportament, repetat până ce devine obişnuinţă, va "produce" un copil irascibil, care nu-şi cunoaşte nevoile, care nu învaţă să şi le împlinească. Mi-e foame - mănânc ciocolată. Mi-e sete - beau suc (vin, bere ulterior).
Un părinte care vrea să-şi înveţe copilul să trăiască viu, responsabil, asumat, va încerca să se adreseze nevoii copilului. Copilul are nevoie de energie, pe care mâncarea o satisface în mod real, iar dulcele doar o amăgeşte. Bineînţeles, după ce i-a satisfăcut nevoia, îi poate da şi ciocolată.


În accepţiunea obişnuită, noi înţelegem că nu avem voie să ne închinăm la dumnezei străini, la fel cum un copil poate înţelege că nu are voie să mănânce ciocolată.
Ori, ideea nu e că nu e voie, ci că  nu avem nevoie. Că nu de "ciocolată" avem noi nevoie, ci de "energie". Ciocolata devine astfel cireaşa de pe tort, o bucurie în plus, după ce m-am adus la împlinirea a ce sunt eu într-un anumit moment. S-ar putea să descopăr chiar, după ce voi fi mâncat, că nici nu vreau ciocolată de fapt, ci aş prefera o bomboană.
E un loc comun ideea aceasta, a dumnezeilor zilelor noastre, care pornesc de la propria persoană, la diferite împliniri pe diverse planuri, la persoane pe care le admirăm foarte mult şi vrem să le fim asemenea. Ce găsim în fragment atenţionare e să nu uităm de nevoile noastre şi pe acelea să le împlinim, nu să umblăm fascinaţi după dorinţe pe care poate nici nu le-am mai avea dacă ne-am împlini nevoia. Aici găsim tot îndemnul de a "căuta mai întâi Împărăţia", şi tot nu credem că a fi în Împărăţie ar fi "cel mai tare" lucru care ni s-ar putea întâmpla, tot cu ochii şi cu inima după "celelalte", care, oricum, "vi se vor adăuga vouă". Nu ne cunoaştem pe noi, nu-L cunoaştem pe Domnul şi nici nu căutăm să ne cunoaştem măcar pe noi, căci acolo cu siguranţă am da de Domnul.
Ce mi se pare minunat, provocator şi "de gândit" e că Domnul ne lasă "să umblăm după dorinţele inimilor noastre şi să mergem după cugetele noastre". Noi nu suntem preşcolarii care am vrea să spunem că suntem şi Domnul nu e un părinte care interzice ciocolata, ca să nu ne facem rău. Practic, vedem chiar cum e posibil să se întâmple răul în lume. Simplu: suntem liberi.
Vedem aici că nu ni se adresează mai adresează ca unor neştiutori, ci ştiutori. Nu ne mai spune "să nu...", ci "de Mă vei asculta". Noi ştim că El e ceea ce avem nevoie, dar dacă nu vrem să-L primim pe El, ne îngăduie să hălăduim până ce ne săturăm şi obosim, până ce ne apucă indigestia. Suportăm consecinţe, ne revoltăm, ne supărăm, dar... avem voie. Iar când, obosiţi şi resemnaţi, acceptăm că nu de noi, ci de El avem nevoie, ne întoarcem precum fiul risipitor şi-L găsim aşa cum era de la început, cu braţele deschise spre îmbrăţişare.
Ascultarea de Domnul prin împlinirea poruncilor (De Mă vei asculta pe Mine...) ar fi scurtătura, intrarea directă în Împărăţie, dar dacă noi ne încăpăţânăm să inventăm roata, suntem liberi s-o facem.
***
Legat de "i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor"
Noi credem că ne cunoaştem asupritorii şi vrăjmaşii şi "ştim noi" cum să luptăm cu ei, uitând că nici pe noi înşine nu ne cunoaştem. Ne-am învăţat să luptăm atât cu vrăjmaşii interiori, patimile, dependenţele, cât şi cu cei exteriori. "Am patima mâniei" şi lupt cu ea. "Vecinul dă muzica la maximum" şi lupt cu el. Cât mai avem mândria asta, tot mai umblăm prin lume, cum am zis mai sus. Când ne vom plictisi, vom putea să ne întoarcem la Domnul şi El ne va aduce odihna aşa cum ştie şi cum ne cunoaşte.

luni, 17 ianuarie 2011

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!



Lumină, trimisă de Luminătorui cel mare, arătându-te tu Antonie, ai luminat pe toţi, şi pe ucenici tăi sfătuind, mai înainte le-ai arătat mutarea ta din viaţa de aici; iar ei, de întristare fiind cuprinşi, cantau ţie acestea:

Bucură-te, mângâierea noastră;
Bucură-te, încurajarea tuturor;
Bucură-te, hrănitorul celor flămânzi de cele cereşti;
Bucură-te, sfătuitorul celor doritori de cele sufleteşti;
Bucură-te, că ieşirea ta mai înainte ai cunoscut-o, de Dumnezeu purtătorule;
Bucură-te, următorule al înţelepţiţilor de Dumnezeu apostoli;
Bucură-te, prin care pământenii se laudă;
Bucură-te, prin care înţelepţii se apără;
Bucură-te, desfătarea slavei tale celei negrăite;
Bucură-te, amintirea hranei tale celei sfinte;
Bucură-te, că învăţăturile tale cu drag le primim;
Bucură-te, că ne mântuim sufletul urmându-ţi sfaturile;
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

joi, 13 ianuarie 2011

femeia apostol

Aş putea zice că femeia samariteancă (devenită Sfânta Muceniţă Fotini) este minunea cea mai apropiată de sufletul meu din Sf. Evanghelie.
De ce zic minune? Pentru că întâlnirea de la fântâna lui Iacov este din punctul meu de vedere o minune. Minunea convertirii unei femei. Dar nu numai faptul şi felul în care a ajuns la asta m-a impresionat atât de tare, ci şi lucrarea ei ulterioară. Femeia samariteancă a avut cinstea de a-L propovădui pe Mântuitorul la ea în cetate. A fost apostolul samaritenilor.
Ce e aşa de minunat în asta?
În primul rând, viitoarea Sf. Fotini (Luminiţa) era samaritenacă, un popor necurat din perspectivă iudaică. Evreii nu aveau voie să se amestece cu aceştia, nici măcar să stea de vorbă.
Apoi, era samariteancă, dar era proscrisă chiar şi în comunitatea din care făcea parte. A merge la fântână era o activitate ce se împlinea cu o anume rânduială. Femeile nu mergeau singure, ci în grup să ia apă, apoi, mergeau la anumite ore. Dar femeia aceasta era singură, evitând poate contactul cu celelalte femei (sau fiind marginalizată).
Nu este greu să ne imaginăm de ce ar fi fost marginalizată, dacă luăm în considerare faptul că trăia în desfrânare, după o viaţă de concubinaj cu diferiţi bărbaţi. În zilele noastre, concubinajul a devenit un mod de viaţă obişnuit, dar în acele vremuri, era un motiv suficient de excludere.
Ei, pe această femeie, Mântuitorul o va face apostol. Deja suntem obişnuiţi cu modul acesta de a aborda
Pentru mine, această femeie reprezintă un model despre cum ar trebui să fie femeile creştine. Să fie lumină celor din jurul lor.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Fiecare copil e special! (Steluţe pe pământ)

Un film excepţional. Un film despre copii şi despre adulţii care-i cresc. Situl oficial al filmului

Trailer-ul şi versurile melodiei care dă titlul filmului: o invitaţie la meditaţie
O secvenţă din film
şi versurile melodiei, de asemenea
şi nu uitaţi: FIECARE COPIL E SPECIAL!!!

luni, 3 ianuarie 2011

pentru 2011

La mulţi ani în Bucurie tuturor! Un an frumos să aveţi!
2010 s-a încheiat într-o formă maximă. Am iubit fiecare clipă din anul care a trecut, deşi multe i-au fost încercările, multe lecţiile şi am avut momente în care îmi venea să fug. Am învăţat să iubesc lecţiile pe care le-am primit, să nu-mi mai fie frică de ce se ascunde în spatele lor. Da, am învăţat că e vorba de mine, de părţi din mine de care-mi era frică aşa, ca de nişte umbre în noapte. Fiind întoarsă de la ele (din cauza fricii), primeau consistenţă, dar privindu-le în lumina Domnului, le-am putut vedea aşa cum sunt: mai "bune" sau mai "rele", dar toate părţi ale mele şi toate cu folosul lor. Da, în lumina lui Dumnezeu, cu El de mână. Singură n-aş fi putut, n-aş fi avut destulă lumină să le luminez, să le scot din întuneric.
***
Sărbătorile au fost cu pace, în familie. Anul acesta, Anul Nou a venit tot în biserică, dar acum a fost şi Sfânta Liturghie, cu bucuria Împărtăşirii. Ce frumos să vezi atâţia oameni în biserică, alegând să-şi înceapă anul mulţumind Domnului!
***
M-am uitat la rândurile pe care le scriam în anii trecuţi, la început de ianuarie.
Despre anul care vine. Acum, dacă nu m-aş fi uitat în urmă, nu m-aş fi gândit să scriu despre "cum văd noul an".
Cum văd anul 2011? Ca pe un an al responsabilităţii. Nu că abia la vârsta asta m-a apucat responsabilitatea aşa cum e ea înţeleasă în mod curent, ci o responsabilitate care-i scoate pe cei din jur din rolul de "determinanţi" ai fericirii mele. Ce am învăţat la sfârşitul anului care s-a încheiat a fost că eu sunt singura responsabilă de ceea ce mi se întâmplă, nu ca formă (aici e şi libertatea fiecăruia dintre cei cu care vin în contact de a trăi aşa cum înţeleg ei) ci ca raportare şi ca atitudine. Eu sunt singura responsabilă de a mă bucura de viaţa pe care o am, indiferent cum e ea.
Anul acesta îmi propun să fiu bucuroasă. Atât.