joi, 23 decembrie 2010

"Astăzi Fecioara naşte pe Stăpânul..."

"Din noaptea lucrurilor întunecatei rătăciri,
curăţire eşti, Hristoase, nouă, 
celor ce cântăm acum Ţie cântare cu priveghere,
ca unui făcător de bine;
să vii dăruindu-ne şi cărare lesnicioasă,
pe care umblând, vom afla laudă."

"Dorul dobândindu-şi şi învrednicindu-se de venirea lui Hristos,
poporul cel bineplăcut lui Hristos se roagă acum, cu lacrimi,
să-i dai, preacurată Fecioară,
şi harul naşterii celei de a doua, cel de viaţă făcător,
ca să se închine strălucirii tale."


"Betleemul a deschis Edenul,veniţi să vedem; 
aflat-am desfătare tainică înlăuntrul peşterii;veniţi să privim cele din rai.
Acolo s-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare;
acolo s-a aflat puţ nesăpat,din care David mai înainte a dorit să bea;
acolo, Fecioara, născând Pruncul, a potolit îndată setea lui Adam şi a lui David.
Pentru aceasta, la Betleem să mergem, unde s-a născut prunc tânăr,
Dumnezeu Cel mai înainte de veci."

(cântări din slujbele zilei Naşterii Domnului)

marți, 21 decembrie 2010

Re: Câteodată mami ţipă

Am citit postarea Irinei şi dacă iniţial am vrut să scriu un comentariu, mi-am dat seama că am destul de multe de spus, încât comentariul devine o întreagă postare.
Am rezonat cu Irina, deoarece mă număr printre mămicile care câteodată (şi nu doar câteodată) ţip la copii, iar când erau mai mici, iar eu mai aproape de copilăria în care am primit câte o bătăiţă, eu însămi le-am administrat uneori un asemenea tratament.
Nu sunt de acord cu asta, nu am fost de acord nici măcar în momentul în care mâna mea pornea spre unele zone posterioare ale fetelor, dar mânia era mai puternică decât ce ştiam eu că pot controla la mine însămi şi efectul era o formă absolut nepedagogică de educaţie a propriilor copii.
Domnul mi-a trimis oameni în carne şi oase şi în mesajele lor pe care le-am întâlnit în cărţi şi am ajuns şi eu la informaţiile pe care le-a prezentat Irina în articol, încetul cu încetul începând să fac diferenţa între comportamentul copilului şi furia mea (am mai scris articole pe tema asta), lucruri care doar la o privire superficială au legătură unul cu celălalt.
Copilul este copil, iar comportamentul lui poate merge de la neştiinţă la o anumită răutate în a face anumite lucruri mai mult sau mai puţin dezirabile, dar comportamentul meu, atâta vreme cât e doar o reacţie la ce face el este foarte puţin benefic, chiar şi atunci când e "corect" din punct de vedere educativ.

Ce am observat eu la mine, pe lângă ce a spus Irina, ce mă duce la mânie şi ţipete
  1. - dorinţa de a le controla, neputinţa de a fi mulţumită cu ce sunt ele, cu ce fac ele, neputinţa de a fi mulţumită cu mine însămi, pretenţiile pe care le am de la ele (care pot fi "elementare" dar rămân ceea ce sunt: pretenţii);
  2. - vinovăţia că "din cauza mea" au ajuns ele să facă un lucru sau altul, trecând peste faptul că şi ele au voinţă proprie şi au făcut, simplu, pentru că au ales să facă şi au vrut;
  3. - inconsecvenţa în lăsarea lucrurilor până la manifestarea consecinţelor - nu mă refer la consecinţe grave, ci uite, spre exemplu, că i-am spus să-şi pună rufele la spălat şi nu le-a pus (de teamă că ce va zice lumea dacă iese cu cămaşa murdară, va zice că eu nu am avut grijă). - menţionez că asta e valabil pentru copil de 12 ani, la preşcolari altele sunt consecinţele;
  4. - confundarea slăbiciunii (chiar şi oboseala) mele cu răutatea, cu lipsa de grijă faţă de copil, ceea ce mă duce la stări de vinovăţie şi la lipsa grijei faţă de mine şi, prin urmare, la probabilitatea mai mare de a claca şi răbufni la cea mai mică greşeală.

Ce fac să nu mai ajung la ţipete:
  1. - în primul rând, am acceptat că am un asemenea comportament şi că îmi alimentez astfel o plăcere
  2. - conştientizarea faptului că nu am nevoie de acest comportament, pentru că e unul reactiv, dar total necreativ
  3. - apoi, am mers cu el la Domnul şi l-am spus, cerându-i ajutorul să biruiesc acest păcat
  4. - altceva, am acceptat că sunt neputincioasă şi deşi urăsc asta, încă mai pot să ţip dacă nu-L chem pe Domnul, Care, doar El îmi dă pacea de care am nevoie şi putinţa de a nu face răul.
  5. - când îmi vine să ţip (şi chiar dacă se mai întâmplă să ţip) chiar în acel moment Îi arăt lui Doamne: Doamne, ia uită-Te la mine, iar ţip; Doamne, binecuvintează copiii ăştia şi repară Tu ce stric eu; Doamne dă-mi putere să mă opresc din ţipat, să mă îndur să-mi tai plăcerea asta.
  6. - în ultima vreme, am mai prins un pont: când ceva din comportamentul lor mă deranjează, de fapt pe mine nu mă accept, nu accept partea aceea din mine pe care educaţia mi-a "corectat-o", mi-a pictat masca comportamentului "corect"; am observat că de când încep să accept faptul că mi se întâmplă lucrurile la care am de lucrat la propria persoană, parcă sunt mai puţine ocazii de ţipat.

Apoi, faţă de ele:
  1. - să mă rog pentru ele neîncetat, să le aibă Maica Domnului în grijă şi să le dea gândul bun; să-i spun Domnului ce vreau de la ele, de ce le cer un anumit comportament, de ce vreau să înveţe un anumit lucru, iar apoi să le spun şi lor asta.
  2. - să accept faptul că fetele mele, deşi sunt "ale mele", pot avea comportamente diferite de "imaginea copilului ideal" pe care o am eu în minte, chiar dacă nu-i spun astfel şi să mă centrez pe ce anume aduc ele unic şi personal în lume.
  3. - să accept faptul că şi ele, la fel ca şi mine, au căderi de energie, momente în care pur şi simplu au nevoie de o pauză, au nevoie de timp ca să-şi împroprieze un comportament.
Doamne miluieşte-ne şi ajută-ne să creştem copiii aşa cum Îţi place Ţie!

Serbări de Crăciun

Anul acesta m-am bucurat de mai multe serbări şi participări ale fetelor la diferite concerte de colinde, inclusiv la concertul anual al mitropoliei, unde au participat atât cele mari, făcând parte din corul "Andamento" de la Liceul de Artă, cât şi cea mică, elevă a Şcolii Varlaam.
Ieri am participat cu bucurie la serbarea de Crăciun a celei mici, care ne-a încântat prin dezinvoltură şi spontaneitate, alături de toţi copiii particioanţi.



Despre aceste evenimente s-a vorbit şi aici şi aici
.