duminică, 28 noiembrie 2010

Să te cunoşti pe tine însuţi?

Trăiesc cum am apucat. Cum mi s-a transmis, am primit şi duc mai departe. Reguli, transformate în paturi procustiene pe care le aplic şi celorlalţi. Îi privesc pe ceilalţi şi pe mine din perspectiva potrivirii la acestea, nu din perspectiva Persoanei.

La un moment dat, apare criza. Aşa nu se mai poate. Da, nu mai pot. Văd că lumea "nu mai e de ajuns". Că ce m-a învăţat ea, mă duce doar la a trăi o viaţă...
A cui viaţă o trăiesc oare?
A fost bine să ascult de mama şi de tata atâta vreme cât am fost copil; ce m-au învăţat ei a fost bun pentru supravieţuire, pentru a ajunge la momentul acum.
Dar de acum, am nevoie să văd cine sunt eu şi să trăiesc viaţa mea.
Sunt fiu al lui Dumnezeu, după promisiunea Lui (In. 1, 12; Gal. 3, 26; 1 In. 3, 1-2; Rom. 8, 16; ). Şi cum poate cineva care are mentalitate de sclav, de rob, să lucreze cele ale fiului? Cum poate cineva care nu ştie că e fiu să lucreze cele ale fiului?
Domnul îngăduie crizele din viaţa mea pentru că nu vrea să trăiesc pe de rost. Ceea ce m-au învăţat înaintaşii nu-mi dă viaţă, ci mă conservă şi mă pregăteşte pentru momentul la care îmi pot trăi viaţa la statura la care sunt chemat, momentul la care sunt gata să devin ceea ce sunt deja: "fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume" (Fil. 2, 15)
Nu pot fi eu, cea care sunt, trăind o viaţă în care "recit" cele ce am învăţat (şi cu cât recit mai bine, cu atât sunt mai "de succes"), ci descoperind şi lăsând să se manifeste ceea ce Domnul a pus în mine încă de la prima suflare, când eram doar o gămălie de ac. Fiind conştient că ce a pus în mine, a pus doar în mine. Nu-mi pot bate joc de unicitatea mea, încercând să ating sau să depăşesc performanţele cuiva, oricât de bun ar fi acesta.
Dar cine sunt eu? M-au învăţat orele de teatru, înot, matematică, desen? Acestea mă pot învăţa că sunt talentat la cutare şi cutare, dar nu-mi pot spune cine sunt şi nu-mi pot spune care e chemarea mea. Mă învaţă înţelepciunea lumii cine sunt? Nu. Doar viaţa pe care am trăit-o mă învaţă. Asumarea întregii vieţi pe care am avut-o, cu toate evenimentele ei, cu toţi oamenii pe care i-am întâlnit, asumarea faptelor mele, bune sau rele, acceptarea tuturor trăsăturilor pe care le am, mă fac întreg şi abia când le primesc pe toate şi le pun în faţa lui Dumnezeu, pot începe să văd darul din ele şi pot începe să mă manifest ca dar al lui Dumnezeu făcut lumii prin mine.
Fiecare om de pe pământ este un dar al lui Dumnezeu făcut lumii. Ţine de fiecare dintre noi să vrem să trăim la statura asta.