marți, 28 septembrie 2010

Căsătoria creştină e mai mult decât "unirea sentimentelor"

De multe ori ne gândim la iubirea-sentiment ca bază a căsătoriei. Şi, pornind de la asta, se ajunge la: “ştii, nu te mai iubesc, hai să ne despărţim”. Şi totuşi, căsătoria creştină e mai mult decât "unirea sentimentelor"
Căsătoria creştină e un angajament în faţa lui Dumnezeu; e o cale, la fel ca şi călugăria. Poţi spune că ieşi din monahism pentru că ţi-ai dat seama că nu eşti bun pt asta? nu există aşa ceva
Dacă ai intrat în monahism, asta e calea pe care mergi, nu te mai întorci să vezi dacă erai bun pt căsătorie. Dar nu cred că există o singură persoană, monah, care să nu aibă vreodată ispita asta. Aşa şi în căsătorie (mă refer la căsătoria asumată ca şi cale), întotdeauna vor exista fricţiuni; vom vedea că eu aveam o părere despre cutare lucru, tu aveai alta. Vom vedea că eu am un stil de lucru la mine, la mântuirea mea, tu ai altul.
Dar acestea sunt doar "motive" să lucrăm la noi înşine, fiecare, să vedem cum ne cizelăm, unul prin celălalt. Cum spunea la filmul “Preotul”: preoteasa era "tocila" lui (tocila e piatra aceea care ascute cuţite)
Chestia asta, că în căsătorie te-ai săturat, nu mai iubeşti, îţi faci bagajele şi pleci e apă de ploaie; chiar aşa, pentru ce ar mai fi nevoie de căsătorie?, sentimentele sunt ca vremea. Numai în relaţie cu Dumnezeu găseşti sensul continuării unei relaţii cu un om. La un moment dat, poate fi o provocare continuarea unei căsătorii
Atunci când căsătoria e doar o instituţie socială, orice din ea durează atât cât "ai chef", resurse, cât “poţi duce”, cât eşti de “parolist”, câţi copii ai şi ce conştiinţă că “pentru ei” ai nevoie să rămâi căsătorit la un moment dat… dar noi suntem oameni şi suntem absolut limitaţi. Dacă ne bazăm doar pe noi, ajungem la a nu mai putea duce căsătoria, ori a o duce din datorie, forţat, şi ratăm "trecerea dincolo" de momentul ăsta, al conştientizării faptului că "nu mă mai iubeşti", pentru că dincolo e minunea.
În momentul în care te căsătoreşti, ai nevoie să fii convins că iubirea-sentiment e fluctuantă, că sunt momente de maximă efuziune şi momente de "nu mai vreau să te văd în viaţa mea" şi să nu ai încredere în astea, să nu te bazezi pe astea, pe ce "simţi", tocmai datorită acestei fluctuaţii, tocmai pentru că te ştii, ca om.
În momentul în care te căsătoreşti, ai nevoie să şii că asta, căsătoria, o agăţi în Doamne şi El e Cel care dă putere şi energie să mergi mai departe chiar şi atunci când "nu mai poţi" şi asta e diferit de ipocrizie, prefăcătorie sau sentimentul nevrotic al datoriei, pentru că ai încredere în promisiunea Tainei. A ieşi din căsătorie când "nu mai iubeşti" e tot una cu a deznădăjdui când eşti singur, pe calea mântuirii. Pe parcursul căsătoriei poţi avea momente în care ai putea spune "Nu vreau să fiu cu tine", dar ăsta e tot un sentiment, la fel cum e iubirea-sentiment; e tot ceva ce "simt" la un moment dat şi dacă nu am răbdare cu asta, cu ceea ce simt, nu pot vedea "ce e dincolo" Dacă mă cramponez de faptul că "nu mai simt", nu fac decât să fug din faţa lucrului la propria persoană.
Uneori, e o plonjare în vârtej, dar tocmai plonjarea asta te duce dincolo, îţi dezvăluie alte dimensiuni ale relaţiei cu un altcineva. Tocmai scoaterea din discuţie a “ieşirii din căsătorie” te provoacă să găseşti resursele în ea, ca şi instituţie divino-umană şi atunci ajungi să găseşti minunea din tine şi din celălalt, profunzimea ta şi a celuilalt. Relaţiile superficiale, din care ieşi oricând, nu pot să-ţi aducă bogăţia aceasta de cunoaştere inter şi intra-personală, oricât de multe ar fi. Cu fiecare vei ajunge la momentul la care te vei izbi de ceva ce ai nevoie să lucrezi la tine, vei da vina pe celălalt că “e cum e” sau pe tine, (vorba aia, “eşti lucid” şi îţi asumi), dar atât. La acel ceva, amâni lucrarea. Şi tocmai lucrul la acel ceva ar fi dus la altceva şi la altceva, iar relaţia, propria persoană şi celălalt ar fi căpătat noi dimensiuni.
Noi suntem nişte fiinţe atât de complexe, dar în ziua de azi, ne bazăm pe ceea ce simţim şi suntem ca mingile de ping-pong, de la "te iubesc" şi vin la tine, la "nu te iubesc" şi plec.
Dar noi suntem mult mai mult decât atât, iar căsătoria creştină e mult mai mult decât atât. Nu degeaba s-a spus “Taina aceasta mare este!”

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Suntem responsabili de cum ne simţim?

Irina îşi pune o întrebare pe care şi eu mi-am pus-o cu ceva vreme în urmă... bine, ceva mai multă vreme, recunosc :) "Dacă suntem responsabile pentru fericirea şi bunăstarea noastră interioară, dacă dăm jos bagajul nociv al lui "voi fi fericită când un el...", înseamnă treaba asta că poate fi oricine în preajma noastră (orice tânăr), că noi suntem responsabile de cum ne simţim? Nu există totuşi un "el" anume cu care ne-am potrivi şi înţelege ceva mai bine decât cu un altul?... Nu sunt ei responsabili 100% pentru toate acestea, dar un mic procent nu-l au în dorinţa noastră de a ne simţi împlinite?
Încerc să încropesc un răspuns într-o postare tocmai pentru că mi-am pus şi eu întrebarea asta şi pentru că răspunsul pe care l-am primit mi-a fost mulţumitor... aşa încât, poate va fi folositor şi altora. Doamne, miluieşte!
În primul rând, vreau să atrag atenţia asupra faptului că aici sunt 3 întrebări, de fapt:
  1. sunt responsabil de cum mă simt, indiferent de cine e în preajma mea?
  2. există un "el" anume cu care m-aş putea înţelege mai bine decât cu un altul?
  3. ce procent are cel de lângă mine în îndeplinirea dorinţei mele de a mă simţi împlinită?
Deci, 3 răspunsuri:
1. Da, sunt responsabil de cum mă simt, adică "răspund" de cum mă simt, indiferent de provocarea celui din preajma mea şi de cine e în preajma mea. Că cineva îmi place, că cineva mă irită, nu e problema lui, ci a mea. De fapt, nu el, "cineva", îmi place sau mă irită, ci în mine se aprind nişte beculeţe în funcţie de schemele pe care le am deja de muuultă vreme în capul meu, la vederea lui. Asta ar face răspunsul unei postări întregi, nu mă mai opresc acum.

2. Există un "el" anume cu care m-aş putea înţelege mai bine decât cu un altul? Uite, aici aş pune şi eu o întrebare: din 30 de colegi la şcoală, pot fi prietenă cu toţi?
Noi suntem responsabili de ceea ce simţim de cineva/ceva, dar asta nu înseamnă că ne simţim la fel cu toţi.
Un "el" are nevoie să îndeplinească "condiţia minimă" de a-mi plăcea să merg alături de el o viaţă întreagă. Atenţie la nuanţă: mie să-mi placă (şi lui, fireşte, la rândul lui) să merg alături de el, împreună cu el, nu să aştept să mă facă el să-mi placă să merg alături de el. Deci, da, există un "el" anume. Toţi oamenii sunt minunaţi, toţi sunt creaţia lui Dumnezeu şi sunt iubiţii Lui, dar una e să mergi alături de cineva 3 staţii de tren şi alta e să mergi o viaţă întreagă. Noi nu putem merge (din cauza neputinţelor noastre) nici măcar la "indiferent care" preot, să ni-l facem duhovnic, cum ne vom putea căsători cu orice om ne iese în cale? Asta se întâmplă din cauza limitelor noastre, insist, dar e bine să le luăm în calcul şi să ne asumăm responsabilitatea: "am voie să nu mă căsătoresc cu oricine".
Responsabilitatea mea e să-l găsesc pe cel care-mi place (deja adică), nu pe cel care mă face să-mi placă. Căsătoria nu e un drum pe care fiecare se chinuie să-i facă celuilalt viaţa plăcută şi cu motive de fericire, ci pe care fiecare merge spre mântuire şi s-au hotărât să meargă împreună pe acest drum. Scopul căsătoriei nu e fericirea. Dacă eu nu pot fi fericită deja în viaţa mea, aşa cum e, pot să am cel mai tare soţ, cea mai tare casă, cea mai tare maşină, să nu-mi lipsească nimic, niciodată, să am cei mai cei copii şi toate acestea tot nu mă vor face fericită.

3. Ce procent are cel de lângă mine în îndeplinirea dorinţei mele de a mă simţi împlinită?
A mă simţi împlinită nu ţine de cei de lângă mine, ci de mine. Împlinirea ţine de a fi. Dacă învăţ să fiu, pot fi împlinită 100% în orice condiţii, orice aş face. Pentru că împlinirea nu mi-o dă un om, ci Dumnezeu. Şi împlinirea nu o capăt "făcând", ci "fiind".
Domnul e Cel care dă plinătate şi o dă întotdeauna, nu câteodată. Când nu mă simt împlinită, înseamnă că ceva scârţâie în fiinţa mea, că undeva nu sunt onestă. Înseamnă că-mi caut împlinirea în lucruri care nu mă pot împlini. Şi dacă o caut acolo, cum aş putea fi împlinită? Când încep să cred că doar El e Cel care mă poate împlini şi încep să-L caut pe El, plinătatea care mă cuprinde nu aşteaptă ani de zile ca să vină la mine, pentru că era deja acolo.
***
În întrebarea Irinei, mai e şi o expresie de la care probabil că ar fi trebuit să încep: "am fost pusă faţă în faţă cu responsabilitatea de a mă simţi bine doar prin propriile-mi puteri"
Dacă spui că ani de zile ai ajuns în situaţia asta, poate e momentul să accepţi că de fapt nu poţi să te simţi bine prin propriile puteri. Faptul că nu ai nevoie de cineva care să te facă fericită, nu înseamnă că "trebuie să te descurci singură". Ai înţeles cumva greşit această responsabilitate şi de aceea îţi e greu să accepţi că cel de lângă tine nu are măcar parte din responsabilitatea asta. NU POŢI SĂ TE SIMŢI BINE PRIN PROPRIILE PUTERI! Ce zici de asta?