duminică, 28 februarie 2010

Om şi natură

Vara ce a trecut am avut un concediu deosebit. O săptămână am umblat prin câteva ţări din Europa, cu maşina, ajungând până în sudul Franţei, la Marsilia.
Am străbătut Austria, Italia, apoi, pe Coasta de Azur, am părăsit autostrada pentru a ne bucura de frumuseţile pe care natura le-a propus iar oamenii le-au valorificat, făcându-le accesibile spre admirare tuturor celor ce ajung pe acolo.
Ştiu că, trecând prin kilometri întregi de tuneluri săpate în stâncă, privind la tot ce a făcut omul de-a lungul Rivierei, aveam deseori sentimentul că Dumnezeu a făcut pământul ca o invitaţie către om să-l înfrumuseţeze, să-l lucreze cu inteligenţa şi imaginaţia sa, cu râvna sa. Nu puteam să nu mă gândesc la miile de oameni care au muncit acolo, cu senzaţia că indiferent cum ar fi fost fiecare dintre ei, personal, lucrând la minunăţii de asemenea anvergură, nu se poate să nu-L bucure pe Dumnezeu prin această modelare atât de ingenioasă a lucrărilor Lui - natura creată. Am perceput-o ca pe o conlucrare divino-umană al cărei scop e frumosul şi armonia.
Mi-am adus aminte de momentele acelea citind azi din părintele Stăniloae, din Ascetică.
"Sf. Maxim Mărturisitorul spune că în universul creat sunt ascunse raţiunile divine, iar misiunea noastră este ca, prin acţiunea noastră condusă de raţiunea din noi, să facem să iasă deplin la lumină aceste raţiuni şi armonia dintre ele, care le subordonează unei unice raţiuni majore... Civilizaţia tehnică, descoperind rând pe rând energiile naturii şi legile de utilizare a lor, scoate la iveală tot mai multe din aceste raţiuni şi tot mai vaste conexiuni între ele, iar gustul de armonie şi de estetică al diferitelor civilizaţii, modelând natura ca mediu al omului, face ca aceste raţiuni să se răspândească peste faţa lucrurilor ca o lumină... La această operă, dirijată de providenţa divină, dar înfăptuită prin fiinţele create conştiente, este obligat fiecare să participe. Spiritualitatea creştină, departe de a dispensa pe cineva de această colaborare, i-o impune fiecăruia ca o condiţie sine qua non pentru a ajunge la desăvârşire. De la Evagrie Ponticul, sau chiar de la Origen, şi până la Sf. Maxim Mărturisitorul şi mai departe, credinciosul care vrea să dobândească desăvârşirea, înainte de a ajunge un gnostikos trebuie să fie un praktikos. Căci nu se poate face cineva capabil să vadă raţiunile din lucruri, şi prin ele, pe Dumnezeu-Cuvântul, dacă nu s-a dedicat mai întîi filosofiei lucrătoare, sau împlinirii poruncilor".
Nu suntem cu toţii artişti, în sensul consacrat al cuvântului, dar fiecare dintre noi suntem chemaţi la a fi creatori, împreună-lucrători cu Dumnezeu împlinind lucrurile noastre banale, de zi-cu-zi cu gândul la Slava lui Dumnezeu, conectaţi la excelenţă, cu exigenţa lucrului bine făcut.
Este un verset la care mă gândesc foarte des, pe care cred că l-am mai citat în vreo câteva postări, care surprinde măreţia lucrării noastre:
"Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele." (Efeseni 2, 10)

luni, 22 februarie 2010

săptămâna a 2-a din Post

"Postul cel curat este 
  • depărtarea de păcate, 
  • înstrăinarea de patimi, 
  • dragostea către Dumnezeu, 
  • nevoinţa spre rugăciune, 
  • lacrimi de umilinţă şi 
  • îngrijirea celor săraci; 
aşa a poruncit Hristos în Scripturi." (din Triod)

vineri, 12 februarie 2010

Uşile Pocăinţei


Asculta mai multe audio Muzica
“Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata, ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Indurat curateste-l cu mila milostivirii Tale!

In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, căci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia.

La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta”.

joi, 11 februarie 2010

"De bunăvoie şi nesilită de nimeni..."

În urmă cu mai mulți ani, am început călătoria vieţii alături de soţul meu. Eram hotărâtă să “las pe mama şi pe tata”, să las neamurile şi prietenii, cu tot ce mă vor fi învăţat aceştia despre “cum ar trebui” să fie o căsătorie ori un soţ, şi să pornesc la drum împreună cu el, înarmată cu dragoste necondiţionată, respect şi admiraţie. Aveam intenţia de a fi soţia perfectă, să-l ascult şi să-l iubesc aşa cum spune Domnul.
sursa
Anii au trecut, au apărut copii, greutăţi specifice, încetul cu încetul dragostea mea, la început necondiţionată, a devenit din ce în ce mai pretenţioasă iar soţul meu trebuia să se poarte cumva pentru “a merita” respectul şi dragostea. Nu intru în amănunte, dar toată lumea cunoaşte probabil din experienţa proprie ce “trebuie” să facă soţul pentru a fi respectat. Mi-am dat seama la un moment dat cât de importantă sunt eu şi atitudinea mea în liniştea cuplului nostru. Cât de uşor pot să-l trag în jos prin observaţiile pe care i le fac. Cu cât am înaintat în căsnicie, am observat că am început să fiu din ce în ce mai critică, “dorindu-i binele”, că "dacă nu eu, atunci cine să-i atragă atenţia că nu face bine într-o anumită situaţie"? Mi-am dat seama că am început să fiu mai puţin răbdătoare, “că doar şi eu sunt obosită”. Pe scurt, acea dragoste necondiţionată de la început a început să fie un dar pe care nu mai eram dispusă la a-l acorda atât de uşor.

Mi-a arătat Domnul că asta nu e calea cea bună. Că stă în puterea mea să aleg o viaţă frumoasă ori o viaţă plină de suferinţă şi reproşuri. Că necazurile sunt şi vor fi, dar atâta vreme cât nu le faci faţă "ca un trup" - real vorbind, suferinţa asociată lor creşte în medie geometrică.

Am început încetul cu încetul să-mi dau seama cât de important e să-mi aleg cuvintele, să-i asigur acasă un mediu încurajator, odihnitor, să fac efortul de a face asta, chiar şi atunci când oboseala, activităţile mele mi-ar spune că sunt îndreptăţită să mă port mai puţin atent.

Am început să mă rog în fiecare dimineaţă folosind cuvintele psalmistului: “pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (ps. 140, 3), rugându-L pe Domnul să mă ajute să-mi exprim opiniile diferite într-un mod în care să nu-l agreseze pe celălalt, să accept că putem avea opinii diferite.

Ca femeie, fiecare avem această putere imensă – şi nu e glumă – de a contribui esențial la înălțarea sau căderea soţului nostru prin respectul pe care-l avem faţă de el, prin încrederea pe care i-o arătăm. Respectul şi admiraţia sunt două instrumente foarte puternice pe care avem nevoie să le folosim cât mai des, şi în acelaşi timp sunt două daruri pe care le avem cel mai la îndemână.
Prin această atitudine, de fapt noi îl stimulăm pe soţul nostru să fie ceea ce l-a rânduit Domnul să fie iar în felul acesta ne aşezăm în chiar sensul pe care tot El l-a gătit pentru noi. “Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.” (Efeseni 2, 10)

miercuri, 3 februarie 2010

Cât de aproape sunteţi de un stil de viaţă sănătos?

O conferinţă foarte interesantă despre medicina creştină şi stilul de viaţă susţinută în cadrul serilor Talpalari de domnul doctor Pavel Chirilă în data de 1 februarie 2010.
Moderatorii conferinţei au fost, ca de obicei, părintele Constantin Sturzu şi maica Siluana Vlad.
Audiţie cu folos

Serile Tălpălari - Despre medicina creștină și stilul de viață - invitat domnul doctor Pavel Chirilă,1 februarie 2010 from delia on Vimeo.

Material disponibil prin bunăvoinţa Deliei