vineri, 4 decembrie 2009

Doamne, ajută-ne să vedem că suntem rupți de Tine chiar și atunci când vrem „binele”!


"Când citesc în cărți, chiar și în Evanghelie, lucruri care încă sunt departe de cuprinderea mea, par așa, teoretice și intangibile. Ce, nu citim de fiecare dată: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic”?! Citesc și totuși după cum spuneți, împotrivirea la voia Domnului este gestul reflex. Pentru a mă așeza în voia Lui trebuie să depun efort conștient și susținut. Să-L chem în fiecare moment și chiar chemându-L văd că tot nu s-a format deprinderea. Dar știți ce mă mângâie? Gândul că dacă a pus acest dor în sufletul meu, înseamnă că „dorul” Lui e infinit mai mare. Că dacă mă vede „venind” spre El, nu așteaptă să ajung la El, ci-mi iese în întâmpinare. Practic, toate aceste trăiri pe care le-am avut în ultima vreme cred că asta sunt, pașii Lui infiniți către mine, îmbrățișare copleșitoare. Îi sunt atât de recunoscătoare pentru dragoste, atât cât pot vedea eu acum și aș vrea ca măcar atât cât văd eu acum să vadă lumea, aș vrea ca toți cei care plâng să-și ridice ochii spre El, să-I plângă Lui și El sigur îi va mângâia. Doar cei ce-I plâng Lui primesc mângâiere pentru că El e izvorul mângâierii.
Când sunt prunc sunt strivit de durere și încă nu știu că ocupându-mă de binele simțurilor mele de fapt sunt tot o mlădiță ruptă, încă nu știu de ce nu pot respira, de ce nu pot crește. Nici prin cap nu-mi trece că rostul meu e să cresc, ci mă agăț disperat de tot ce-i în jurul meu, mă hrănesc din ceilalți ca să supraviețuiesc. Ăsta e singurul mod în care am fost învățat să trăiesc, părinții mei înșiși se hrănesc cu mine, abuzându-mă de la cele mai grosolane și dureroase forme la cele mai subtile. Asta e ceea ce mă învață, chiar atunci când îmi vor binele. Și totul devine o luptă de supraviețuire, iar omul e lup pentru om. Părinții mei nu mă lasă să plâng, să-I plâng Lui durerea mea, ci mă învață: „nu plânge!” pentru că atunci când plâng le aduc aminte de propria lor durere, de care au învățat, din generație în generație, să fugă. Ei spun că atunci când plâng sunt slab, dar nu mai știu că în acea slăbiciune este El, că de acolo mă cheamă. Doamne, învață-ne să-Ți plângem Ție și să Te recunoaștem pe Tine în mângâiere!
Maică, suntem atât de nevolnici! Atât de piperniciți! Atât de prinși în această lume bidimensională a binelui și a răului! A plăcerii și a suferinței! Nu ne dăm seama că trăim într-o lume tridimensională, că există și „înălțime”. Iar când ne prindem de această „înălțime”, ne ridicăm pur și simplu deasupra binelui și a răului, deasupra plăcerii și a suferinței. Noi nu suntem făcuți să fim împărțiți, dar ținem atât de mult la această împărțire! E atât de dureros!
Doamne, ajută-ne să vedem că suntem rupți de Tine chiar și atunci când vrem „binele”! Ajută-ne să vedem că binele „meu” nu e bine fără Tine!"
preluat de aici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu