sâmbătă, 12 decembrie 2009

"Trăieşte clipa!"

Mă gândeam zilele acestea la lucrurile care contează în viaţă. La carieră, familie, copii, pasiuni... La cât de puţină "adrenalină" e într-o viaţă "normală". Cât de repetitive sunt toate.
Dacă m-aş opri doar la nivelul acesta, al lucrurilor care "se văd", nu mi-aş mai dori să trăiesc. Doar când eram mică îmi doream să trăiesc să văd cum va fi când nu voi mai avea şcoală. Când eram copil, trăiam mai mult în viitor. Când voi termina cutare, voi...
Am realizat însă la un moment că dacă se termină "cutare", viaţa se apropie de sfârşit. Şi e cel puţin ciudat să aştept finalizarea unei etape din viaţă pentru a...
Apoi, am intrat într-o perioadă de stabilitate şi siguranţă, în care am realizat că frumuseţea vieţii nu constă în vânarea adrenalinei, săritul din eveniment în eveniment, ci în trăirea profunzimii clipei. Transformarea fiecărei clipe în legătură cu Domnul. Primirea, acceptarea fiecărui moment şi binecuvântarea lui, integrarea în viaţa mea şi oferirea către Domnul.
Empiric, cu toţii facem asta. Bunica de la ţară spune, fără a avea prea multă carte - că e secetă, că e ploaie prea multă, că se face recoltă, că nu se face - "tăt ce dă Dumnezeu îi bun".
Atunci când e trăită în prezenţa Domnului, viaţa nu mai e împărţită în momente separate: casă, masă, copii, serviciu, relaxare, distracţie, stres, ci devine un continuum la fel de important din perspectiva mântuirii.
În felul acesta înţelegem atât gândul la moarte, la care îndemnau părinţii, cuvântul "cel ce se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă", cât şi "trăieşte clipa".

miercuri, 9 decembrie 2009

Despre greşeală

Dacă cineva ar face un sondaj pe stradă, cu toţii am şti să răspundem la întrebarea „Ce înseamnă cei 7 ani de acasă”.

Şi totuşi, cei mai mulţi dintre noi am putea da mai multe exemple de atitudini contrare, observate la copiii mai mici sau mai mari. Sau, părinţi fiind, vedem copii care se poartă exemplar şi automat ne gândim la al nostru: deşi l-am învăţat să spună frumos „săru’mâna”, când ne întâlnim cu vecina de la etajul 2, atunci îşi găseşte să uite.

Din (ne)fericire, avem comportamente mimetice. Am fost crescuţi, trăim şi ne creştem copiii prin comparaţie cu ceilalţi şi chiar cu noi înşine. Nu ascultăm copilul, nu ne ascultăm nici pe noi înşine, dar credem că ştim ce avem de făcut. De câte ori nu auzim expresia „pe vremea mea...”.

Nu e rea comparaţia pentru că avem nevoie de modele şi nu avem întotdeauna la îndemână sfinţii (deşi ei sunt cu noi). Problema e că nu ştim cine suntem noi şi creştem copii care nu ştiu cine sunt. Ne raportăm la ceilalţi, dar nu ne raportăm la Dumnezeu. Nu privim în perspectivă. Dacă acum, când mergem într-o vizită, copilul meu se poartă altfel decât l-am învăţat, altfel decât s-ar aştepta cei din jurul meu, care „mă cunosc pe mine”, sunt în stare să fac din asta o tragedie: am eşuat ca părinte. Mă apuc să-l etichetez, chiar dacă am prezenţa de spirit să nu-i fac observaţii în public. Mă învinovăţesc pe mine, că nu am ştiut să-i transmit ceva.

Ce se întâmplă? Nu accept faptul că nu am „copilul perfect”, copilul ideal pe care-l am în mintea mea. Copilul meu, chiar dacă e al meu şi investesc în el cum ştiu eu mai bine afecţiune, cunoştinţe, bunuri materiale şi doresc să fie „cel mai bun”, poartă amprenta păcatului strămoşesc. Chiar dacă a fost botezat şi are Duhul Sfânt în sine, are şi impulsurile rele ale omului căzut. Îl pot vedea în aceeaşi situaţie ca şi mine: deşi vrea să facă binele, va face răul în anumite situaţii.

Aici este esenţial să-i transmit acest lucru, că face răul, dar nu este rău. Este foarte important să nu-i transmit o stare de vinovăţie, care să-l facă a crede despre sine că nu e bun de nimic pentru că a făcut sau nu cutare lucru. Noi facem ceva rău, dar avem Taina Spovedaniei care spală realmente acel rău pe care l-am făcut, iar eu nu sunt rău. Dar eu nu accept că poate greşi. La fel cum nu accept că eu pot greşi. Când spun „am greşit”, aştept în interiorul meu să mi se spună: „nu eşti chiar atât de vinovat” ori „las că alţii au greşit şi ei”; sau, dacă spun că „am greşit”, de fapt am un dispreţ faţă de mine şi sunt dispreţuitor şi faţă de cei din jur care greşesc şi de fapt nu accept până la capăt. Deşi am citit atâtea lucruri despre educaţia copiilor, pe toate le aplic când sunt "bine". Dar când sunt stresat de la lucru sau că m-am certat cu soţul mă trezesc că mă port oricum, numai "corect" nu. Şi asta am nevoie să accept. Îmi e teamă să accept că greşesc şi îmi e teamă să mă confrunt cu greşelile copilului meu.


Ce nu mai accept? Faptul că e copil. Dacă face o greşeală sau nu face un lucru pe care i l-am cerut, automat o iau ca pe un afront la persoana mea, ca pe o ofensă. Dar nu accept că e copil, că el poate greşi din lipsă de maturitate.

Care ar fi soluţia (pe care am aplicat-o eu empiric mai mult, pornind de la ceea ce am învăţat de la Maica Siluana): să-mi dau voie să mă confrunt cu greşelile. Cu greşelile mele, cu greşelile copilului. Să-i spun că întotdeauna va greşi, dar că trebuie să înveţe a-L chema pe Dumnezeu chiar şi în acel moment. Să accept faptul că eu nu sunt desăvârşit şi nici copilul meu nu e. E mare dorinţa de a fi buni, dar dacă nu suntem realişti cu noi înşine, ne vom izbi întotdeauna de zidul acesta al greşelii care nu ne va lăsa să mergem mai departe. Am nevoie să accept că am căzut, să-mi cer iertare, să mă ridic şi să merg mai departe. Şi asta să-l învăţ pe copilul meu. Dacă nu-l învăţ că „a cădea e natural”, chiar dacă nu e dezirabil, va creşte cu sentimentul de culpabilitate. Va învăţa să fie ipocrit, aşa cum eu sunt ipocrit. Nu avem cum să ne găsim pe noi înşine dacă nu suntem gata să ne acceptăm cu faptele rele cu tot. Şi nu avem cum să-l învăţăm pe copil să se cunoască dacă nu acceptăm că poate face rele.

Copilul meu are nevoie să-l învăţ că, indiferent cum suntem, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Nu ne iubeşte pentru că suntem buni, frumoşi, cuminţi, ci pentru că e Dumnezeu şi e Iubire şi nu există faptă pe care să o facem şi care să ne despartă de iubirea Lui. Iar acest pe toţi îi include chiar pe toţi, chiar şi pe cei care fac rele, chiar şi pe cei care aleg să trăiască fără El şi că-i aşteaptă să se întoarcă la El.
Să îl învăţ că eu îl iubesc indiferent cum este. Îl învăţ asta cu răbdare. Răbdare cu mine, răbdare cu el. Şi cu ochii la Domnul şi la Maica Lui: "Doamne, ajută un păcătos ca mine să-l crească pe copilul acesta aşa cum Îţi place Ţie! Întoarce Tu toate greşelile mele de educaţie şi le transformă în inima lui. Maica Domnului, tu L-ai crescut pe Mântuitorul, învaţă-mă şi pe mine să cresc acest copil pe care mi l-a dat Domnul! Mulţumesc!"

vineri, 4 decembrie 2009

Doamne, ajută-ne să vedem că suntem rupți de Tine chiar și atunci când vrem „binele”!


"Când citesc în cărți, chiar și în Evanghelie, lucruri care încă sunt departe de cuprinderea mea, par așa, teoretice și intangibile. Ce, nu citim de fiecare dată: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic”?! Citesc și totuși după cum spuneți, împotrivirea la voia Domnului este gestul reflex. Pentru a mă așeza în voia Lui trebuie să depun efort conștient și susținut. Să-L chem în fiecare moment și chiar chemându-L văd că tot nu s-a format deprinderea. Dar știți ce mă mângâie? Gândul că dacă a pus acest dor în sufletul meu, înseamnă că „dorul” Lui e infinit mai mare. Că dacă mă vede „venind” spre El, nu așteaptă să ajung la El, ci-mi iese în întâmpinare. Practic, toate aceste trăiri pe care le-am avut în ultima vreme cred că asta sunt, pașii Lui infiniți către mine, îmbrățișare copleșitoare. Îi sunt atât de recunoscătoare pentru dragoste, atât cât pot vedea eu acum și aș vrea ca măcar atât cât văd eu acum să vadă lumea, aș vrea ca toți cei care plâng să-și ridice ochii spre El, să-I plângă Lui și El sigur îi va mângâia. Doar cei ce-I plâng Lui primesc mângâiere pentru că El e izvorul mângâierii.
Când sunt prunc sunt strivit de durere și încă nu știu că ocupându-mă de binele simțurilor mele de fapt sunt tot o mlădiță ruptă, încă nu știu de ce nu pot respira, de ce nu pot crește. Nici prin cap nu-mi trece că rostul meu e să cresc, ci mă agăț disperat de tot ce-i în jurul meu, mă hrănesc din ceilalți ca să supraviețuiesc. Ăsta e singurul mod în care am fost învățat să trăiesc, părinții mei înșiși se hrănesc cu mine, abuzându-mă de la cele mai grosolane și dureroase forme la cele mai subtile. Asta e ceea ce mă învață, chiar atunci când îmi vor binele. Și totul devine o luptă de supraviețuire, iar omul e lup pentru om. Părinții mei nu mă lasă să plâng, să-I plâng Lui durerea mea, ci mă învață: „nu plânge!” pentru că atunci când plâng le aduc aminte de propria lor durere, de care au învățat, din generație în generație, să fugă. Ei spun că atunci când plâng sunt slab, dar nu mai știu că în acea slăbiciune este El, că de acolo mă cheamă. Doamne, învață-ne să-Ți plângem Ție și să Te recunoaștem pe Tine în mângâiere!
Maică, suntem atât de nevolnici! Atât de piperniciți! Atât de prinși în această lume bidimensională a binelui și a răului! A plăcerii și a suferinței! Nu ne dăm seama că trăim într-o lume tridimensională, că există și „înălțime”. Iar când ne prindem de această „înălțime”, ne ridicăm pur și simplu deasupra binelui și a răului, deasupra plăcerii și a suferinței. Noi nu suntem făcuți să fim împărțiți, dar ținem atât de mult la această împărțire! E atât de dureros!
Doamne, ajută-ne să vedem că suntem rupți de Tine chiar și atunci când vrem „binele”! Ajută-ne să vedem că binele „meu” nu e bine fără Tine!"
preluat de aici