marți, 24 noiembrie 2009

ZIDUL

de Gloria Jay Evans

Traducere de Ioana Ciobanu

Nu știu când am început să construiesc zidul. Cred că s-a întâmplat atunci când mi-am dat seama că astfel puteam să-i țin pe oameni la distanță. Zidul urma să fie un fel de graniță – un fel de protecție.

La început, micul zid era numai până la genunchi. Era chiar frumușel, construit din pietrele pe care le găsisem în viața mea. Zidul era atât de mic încât unii oameni nici nu îl observau, se împiedicau de el și cădeau cu fața la pământ. Alții îl vedeau, dar treceau peste el și veneau foarte aproape de mine. Acest lucru mi s-a părut foarte inconfortabil, așa că am mai înălțat zidul.

Acum era mult mai bine, dar, am descoperit că unii oameni veneau și își sprijineau brațele pe zid în timp ce stăteau de vorbă cu mine. Unii stăteau prea mult. Alții nu erau “genul” meu. Chiar și atunci când am pus pietre ascuțite pe marginea zidului, oamenii ăștia păreau că nu observă.
Într-o zi, unul din ei a sărit peste zid și a venit înăuntru. Asta m-a înfuriat și am decis să înalț zidul și mai mult. Pe măsură ce mi-am continuat construcția, am devenit din ce în ce mai independentă și, în curând, nimeni nu mai putea vedea înauntru, dar nici în afară...

Dar, atunci mi-am dat seama că nimeni nu se mai oprise să-mi vorbească de ceva timp. Unii treceau pe lângă mine și păreau că nu mă observă nici pe mine, nici zidul meu. Alții stăteau și se uitau triști la mine, cum îmi construiam zidul. M-am gândit că erau geloși pe zidul meu și i-am detestat – pe toți...

Unele dintre pietre îmi erau atât de dragi încât le lustruiam cu grijă, de câteva ori pe zi.

Într-o zi, mi-am dat seama că zidul era atât de înalt încât nu mai vedeam pe nimeni trecând și nici nu mai auzeam pe nimeni. Am strigat: “E cineva acolo?”. Nu am primit niciun răspuns. Era întuneric și aerul era îmbâcsit. Am stat acolo mult timp. Era liniște, întuneric și pustiu. Se auzeau doar șoaptele propriilor amintiri…

Într-o bună zi, cineva mi-a strigat de afară: “Zidul tău e urât. E strâmb, gri și diform!”. Acum, nu am acceptat asta de bună voie. Îmi plăcea zidul meu. Unele dintre pietrele pe care le folosisem la construcție îmi erau atât de dragi…

În ziua în care o floare mi-a căzut la picioare am început să plâng, am alergat la zid și m-am cățărat pe el, să văd cine o aruncase. Dar, până am ajuns în vârf, nu mai era nimeni acolo. M-am întors la floare și am stat acolo mult timp, uitându-mă la imperfecțiunile ei. Râuri de lacrimi m-au adus pe genunchi. “Sunt atât de singură. Zidul meu este prea înalt, prea gros și prea urât… Nu mi-a mai rămas nimic. Poate să mă ajute cineva…vă rog?”

Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. Ceva s-a mișcat în mine, ca o memorie a unor vremuri pline de pace. Și, în nemișcarea lumii mele sfărâmate, am știut…Dumnezeu era acolo, o prezență binecuvântată. Am știut că Dumnezeu venise la mine, că întunericul meu fusese străpuns de lumina binecuvântată… Simțeam bucuria acestei prezențe. Știam că Dumnezeu mă privise în timp ce îmi construiam zidul și că așteptase răbdător să-mi dau seama cât era de inutil.

În sfârșit, mi-a trecut prin minte că Divinul Creator știa de ce zidul meu era atât de urât. Atunci când L-am întrebat, Dumnezeu a început să mă învețe despre… greșelile mele. Dumnezeu a început să le dea pietrelor un nume: “Piatra asta este gelozia. Trebuie să o îndepărtezi!”.

Câteodată… protestam. Era piatra mea preferată, pe care am păstrat-o și am iubit-o atâția ani. Atunci când am fost gata, Dumnezeu m-a ajutat să îndepărtez piatra… (Și așa au continuat lucrurile, cu pietrele numite “invidie”, “deziluzii”, “resentimente”, “naivitate”, “încăpățânare”, unele fiind îndepărtate cu ajutorul lui Dumnezeu, altele cu ajutorul unor străini…)

Pe măsură ce îndepărtam mai multe pietre, lumina pătrundea înauntru. Într-o zi am simțit o mână care pătrunsese printr-o deschizătură mică.

Într-o zi un străin a intrat înauntru și mi-a spus că el Îl lăsase pe Dumnezeu să-i dărâme zidul. I-am povestit cât de mult suferisem și că nu voi uita niciodată cât de părăsită și de singură mă simțisem înconjurată de zidul meu. “Da,” mi-a spus el, “autocompătimirea este un lucru îngrozitor.” Când a plecat, mi-am cautat piatra autocompătimirii în zid. Era udă de la lacrimile mele. Am șters-o și am pus-o laolaltă cu celelalte pietre pe care le îndepărtasem din zid.

Copleșită de tot ceea ce Dumnezeu făcuse pentru mine și de tot ceea ce El mă învățase, m-am așezat pe o piatră mare care îmi rămăsese și am început să le povestesc tuturor care treceau pe acolo despre ce făcuse Dumnezeu pentru mine. Am fost îngrozită să descopăr că nimeni nu părea să audă ce spuneam… Am văzut cum alți oameni lucrau la construirea propriilor ziduri și am alergat la ei, rugindu-i să se oprească, dar nimeni nu mă asculta.

Frustrată, mi-am lipit fața de piatra pe care fusesem așezată. Era foarte mare și foarte atent lustruită… Dumnezeu m-a întrebat: “Deci, vrei răspunsul la întrebarea ta? Ridică-ți fața și uită-te la piatra pe care stai.”. Mi-am ridicat capul și am tresărit când mi-am văzut reflecția în piatra masivă. Am văzut că piatra era “mândria”. Am îndepărtat-o în tăcere.

Apoi, Dumnezeu a spus un lucru ciudat. “Acum trebuie să pleci. Voi merge cu tine și voi sta și aici, în același timp”. Am început să protestez: “Mai sunt și alte pietre de îndepărtat. Vreau să fii aici!”.

“Am spus că voi merge cu tine. Îți amintești de floarea care ți-a căzut la picioare, de mâna care ți s-a întins, de străinul care ți-a arătat autocompătimirea?” “Da”, am oftat, “da, îmi amintesc”.

“Atunci trebuie să pleci și să faci și tu la fel. De la cel căruia i s-a dăruit mult, se așteaptă să dăruiască mult. Oriunde mergi, voi merge cu tine. Și, oricând te vei întoarce aici din pricina ispitelor, sau ca să mai îndepărtezi pietre, voi fi aici pentru tine.”

Am plecat. Am văzut zidurile altora și, atunci când am putut, am aruncat o floare peste ele sau mi-am băgat mâna prin vreo deschizătură. Zidurile erau incredibil de urâte. Am auzit suspine adânci de dincolo de ziduri și inima m-a durut. “Nu vrei să-l ajuți și pe omul ăsta?”, I-am strigat lui Dumnezeu într-o zi.

M-am întors la zidul meu și prezența binecuvântată a lui Dumnezeu era acolo. Împreună, am îndepărtat pietrele “frica”, “neîncredere” și “indiferența”.

Apoi, Dumnezeu a spus “Acum începi să înțelegi iubirea. Fără iubire, lucrurile pe care ți le-am spus nu ar avea nici un sens. Vei începe să trăiești în pace și înțelegându-i pe toți acei oameni din jurul tău despre care credeai că nu sunt tău.”

Așa am continuat, încercând să ajut – uneori doar așteptând lângă un zid, uneori aruncând o floare, alteori apucând o mână.

preluat de aici

Un comentariu: