miercuri, 25 noiembrie 2009

Bucură-te, învăţată, de lumină dătătoare!


Vrednicei de laudă muceniţei Ecaterina, care cu darul de la Dumnezeu şi cu învăţătura ei cea preaînaltă a uimit ştiinţa învăţaţilor de atunci şi a întrecut limba ritorilor păgâni prin buna ei cuvântare, să-i aducem mulţumire de biruiniţă, ca prin ale ei rugăciuni să ne izbăvim de ispitele vrăjmaşilor şi să-i cântăm: Bucură-te, Ecaterina, mare muceniţă a lui Hristos!
***




acatistul sf ecaterina
Asculta mai multe audio Muzica

marți, 24 noiembrie 2009

ZIDUL

de Gloria Jay Evans

Traducere de Ioana Ciobanu

Nu știu când am început să construiesc zidul. Cred că s-a întâmplat atunci când mi-am dat seama că astfel puteam să-i țin pe oameni la distanță. Zidul urma să fie un fel de graniță – un fel de protecție.

La început, micul zid era numai până la genunchi. Era chiar frumușel, construit din pietrele pe care le găsisem în viața mea. Zidul era atât de mic încât unii oameni nici nu îl observau, se împiedicau de el și cădeau cu fața la pământ. Alții îl vedeau, dar treceau peste el și veneau foarte aproape de mine. Acest lucru mi s-a părut foarte inconfortabil, așa că am mai înălțat zidul.

Acum era mult mai bine, dar, am descoperit că unii oameni veneau și își sprijineau brațele pe zid în timp ce stăteau de vorbă cu mine. Unii stăteau prea mult. Alții nu erau “genul” meu. Chiar și atunci când am pus pietre ascuțite pe marginea zidului, oamenii ăștia păreau că nu observă.
Într-o zi, unul din ei a sărit peste zid și a venit înăuntru. Asta m-a înfuriat și am decis să înalț zidul și mai mult. Pe măsură ce mi-am continuat construcția, am devenit din ce în ce mai independentă și, în curând, nimeni nu mai putea vedea înauntru, dar nici în afară...

Dar, atunci mi-am dat seama că nimeni nu se mai oprise să-mi vorbească de ceva timp. Unii treceau pe lângă mine și păreau că nu mă observă nici pe mine, nici zidul meu. Alții stăteau și se uitau triști la mine, cum îmi construiam zidul. M-am gândit că erau geloși pe zidul meu și i-am detestat – pe toți...

Unele dintre pietre îmi erau atât de dragi încât le lustruiam cu grijă, de câteva ori pe zi.

Într-o zi, mi-am dat seama că zidul era atât de înalt încât nu mai vedeam pe nimeni trecând și nici nu mai auzeam pe nimeni. Am strigat: “E cineva acolo?”. Nu am primit niciun răspuns. Era întuneric și aerul era îmbâcsit. Am stat acolo mult timp. Era liniște, întuneric și pustiu. Se auzeau doar șoaptele propriilor amintiri…

Într-o bună zi, cineva mi-a strigat de afară: “Zidul tău e urât. E strâmb, gri și diform!”. Acum, nu am acceptat asta de bună voie. Îmi plăcea zidul meu. Unele dintre pietrele pe care le folosisem la construcție îmi erau atât de dragi…

În ziua în care o floare mi-a căzut la picioare am început să plâng, am alergat la zid și m-am cățărat pe el, să văd cine o aruncase. Dar, până am ajuns în vârf, nu mai era nimeni acolo. M-am întors la floare și am stat acolo mult timp, uitându-mă la imperfecțiunile ei. Râuri de lacrimi m-au adus pe genunchi. “Sunt atât de singură. Zidul meu este prea înalt, prea gros și prea urât… Nu mi-a mai rămas nimic. Poate să mă ajute cineva…vă rog?”

Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. Ceva s-a mișcat în mine, ca o memorie a unor vremuri pline de pace. Și, în nemișcarea lumii mele sfărâmate, am știut…Dumnezeu era acolo, o prezență binecuvântată. Am știut că Dumnezeu venise la mine, că întunericul meu fusese străpuns de lumina binecuvântată… Simțeam bucuria acestei prezențe. Știam că Dumnezeu mă privise în timp ce îmi construiam zidul și că așteptase răbdător să-mi dau seama cât era de inutil.

În sfârșit, mi-a trecut prin minte că Divinul Creator știa de ce zidul meu era atât de urât. Atunci când L-am întrebat, Dumnezeu a început să mă învețe despre… greșelile mele. Dumnezeu a început să le dea pietrelor un nume: “Piatra asta este gelozia. Trebuie să o îndepărtezi!”.

Câteodată… protestam. Era piatra mea preferată, pe care am păstrat-o și am iubit-o atâția ani. Atunci când am fost gata, Dumnezeu m-a ajutat să îndepărtez piatra… (Și așa au continuat lucrurile, cu pietrele numite “invidie”, “deziluzii”, “resentimente”, “naivitate”, “încăpățânare”, unele fiind îndepărtate cu ajutorul lui Dumnezeu, altele cu ajutorul unor străini…)

Pe măsură ce îndepărtam mai multe pietre, lumina pătrundea înauntru. Într-o zi am simțit o mână care pătrunsese printr-o deschizătură mică.

Într-o zi un străin a intrat înauntru și mi-a spus că el Îl lăsase pe Dumnezeu să-i dărâme zidul. I-am povestit cât de mult suferisem și că nu voi uita niciodată cât de părăsită și de singură mă simțisem înconjurată de zidul meu. “Da,” mi-a spus el, “autocompătimirea este un lucru îngrozitor.” Când a plecat, mi-am cautat piatra autocompătimirii în zid. Era udă de la lacrimile mele. Am șters-o și am pus-o laolaltă cu celelalte pietre pe care le îndepărtasem din zid.

Copleșită de tot ceea ce Dumnezeu făcuse pentru mine și de tot ceea ce El mă învățase, m-am așezat pe o piatră mare care îmi rămăsese și am început să le povestesc tuturor care treceau pe acolo despre ce făcuse Dumnezeu pentru mine. Am fost îngrozită să descopăr că nimeni nu părea să audă ce spuneam… Am văzut cum alți oameni lucrau la construirea propriilor ziduri și am alergat la ei, rugindu-i să se oprească, dar nimeni nu mă asculta.

Frustrată, mi-am lipit fața de piatra pe care fusesem așezată. Era foarte mare și foarte atent lustruită… Dumnezeu m-a întrebat: “Deci, vrei răspunsul la întrebarea ta? Ridică-ți fața și uită-te la piatra pe care stai.”. Mi-am ridicat capul și am tresărit când mi-am văzut reflecția în piatra masivă. Am văzut că piatra era “mândria”. Am îndepărtat-o în tăcere.

Apoi, Dumnezeu a spus un lucru ciudat. “Acum trebuie să pleci. Voi merge cu tine și voi sta și aici, în același timp”. Am început să protestez: “Mai sunt și alte pietre de îndepărtat. Vreau să fii aici!”.

“Am spus că voi merge cu tine. Îți amintești de floarea care ți-a căzut la picioare, de mâna care ți s-a întins, de străinul care ți-a arătat autocompătimirea?” “Da”, am oftat, “da, îmi amintesc”.

“Atunci trebuie să pleci și să faci și tu la fel. De la cel căruia i s-a dăruit mult, se așteaptă să dăruiască mult. Oriunde mergi, voi merge cu tine. Și, oricând te vei întoarce aici din pricina ispitelor, sau ca să mai îndepărtezi pietre, voi fi aici pentru tine.”

Am plecat. Am văzut zidurile altora și, atunci când am putut, am aruncat o floare peste ele sau mi-am băgat mâna prin vreo deschizătură. Zidurile erau incredibil de urâte. Am auzit suspine adânci de dincolo de ziduri și inima m-a durut. “Nu vrei să-l ajuți și pe omul ăsta?”, I-am strigat lui Dumnezeu într-o zi.

M-am întors la zidul meu și prezența binecuvântată a lui Dumnezeu era acolo. Împreună, am îndepărtat pietrele “frica”, “neîncredere” și “indiferența”.

Apoi, Dumnezeu a spus “Acum începi să înțelegi iubirea. Fără iubire, lucrurile pe care ți le-am spus nu ar avea nici un sens. Vei începe să trăiești în pace și înțelegându-i pe toți acei oameni din jurul tău despre care credeai că nu sunt tău.”

Așa am continuat, încercând să ajut – uneori doar așteptând lângă un zid, uneori aruncând o floare, alteori apucând o mână.

preluat de aici

duminică, 22 noiembrie 2009

"Mamă" şi "Mămică"

Nu am mai povestit de mult ce mai fac fetele. Ce mai fac eu cu fetele.
Cresc, sunt mari. Au avut prima teză. A fost cam bulversant pentru mine. Deşi le văd cum se înalţă, cum devin din ce în ce mai responsabile şi independente, parcă nu m-am gândit că sunt mari până ce m-au anunţat că au teză. Deşi nu sunt la o vârstă prea înaintată (am prietene care la vârsta mea au primul bebeluş), totuşi teza asta m-a cam pus pe gânduri. Criză de adolescent întârziat.
În continuare, îmi place să mă joc cu ele.
Ultimele găselniţe sunt nişte "jocuri" de la metoda ESPERE, a psihologului Jacques Salome.
Alternanţa funcţiilor "mamă" - "mămică".
Pe scurt, cele două funcţii reprezintă două faţete esenţiale ale rolului nostru de părinte ce trebuie să-l ajute pe copilul nostru să crească frumos, capabil să se desprindă la vremea potrivită de cuibul familiei şi să zboare liniştit în viaţă. Le aplicăm chiar dacă nu le conştienizăm. Întotdeauna vom fi şi mai blânde, tolerante şi mai aspre, exigente.
***
Conform teoriei, funcţia "mămică" este pusă în slujba satisfacerii nevoilor fundamentale ale copilului de hrană, siguranţă, iubire şi apreciere. Se caracterizează prin: prezenţă apropiată, caldă, disponibilă; prin utilizarea tuturor mijloacelor non-verbale: mângâiere, privire, respiraţie, energie binevoitoare. Este o relaţie susţinută pe "a da" şi "a primi", concepte pe care le găsiţi explicate pe scurt în aceste imagini preluate de aici.


Metoda ESPERE spune că "funcţia "mamă" este un ansamblu de comportamente, gesturi, atitudini, cuvinte, intervenţii ce vizează demitizarea iluziei cu privire la atotputernicia infantilă (această iluzie îl face să creadă că toate dorinţele lui vor fi satisfăcute). E o funcţie care oferă mai puţine gratificaţii decât cea de "mămică", mai frustrantă, care presupune mai multe privaţiuni şi poate da naştere la conflicte.
Dozată armonios, această funcţie poate susţine pozitiv întâlnirea copilului cu privaţiunile vieţii."
Cele două funcţii presupun distingerea între nevoi şi dorinţe. Astfel, e esenţial pentru un părinte să înţeleagă că el nu e pe lume pentru împlinirea dorinţelor copilului, ci pentru determinarea împreună cu acesta dacă sunt realiste şi ajutarea lui la îndeplinire. Părintele este însă obligat să satisfacă nevoile copilului. Trebuie de observat dacă în spatele unei dorinţe se află o nevoie şi aceea trebuie satisfăcută. Aici găsiţi un articol sugestiv.
După această minitrecere în revistă a bazei teoretice, să povestesc cum am aplicat eu şi rezultatele.
***
Nu aş fi crezut că aplicarea unei astfel de metode ar putea avea cu adevărat un efect, dar am zis să o iau ca pe un joc. Le-am rugat pe fete să-mi facă 2 ecusoane: unul pe care scrie "mamă" şi unul pe care scrie "mămică" şi le-am explicat pe scurt ce semnificaţie va avea fiecare ecuson pe care-l voi purta.
Efectul a fost imediat. În primul rând, nu a funcţionat unilateral, doar asupra fetelor. Eu însămi am devenit mai atentă asupra funcţiilor pe care le am. Spre exemplu, la masă, deoarece trebuie satisfăcută o nevoie fundamentală, vom folosi funcţia de mămică. Mesele trebuie să se desfăşoare într-un mediu plăcut, destins. Purtarea ecusonului îmi aduce aminte să nu le cicălesc să mănânce (noi cam avem probleme cu mâncarea), dar le atrag atenţia că în acelaşi timp sunt responsabilă de creşterea lor sănătoasă, deci trebuie să mă ajute să fiu mămică şi să le satisfac această nevoie. Nu mi-a venit să cred ce efect a avut!
Când se mai foloseşte funcţia "mămică", obligatoriu: la despărţiri (când eu sau ele plecăm de acasă), la culcare, în momente rituale, festive (chiar dacă acest moment e o cină în familie). Când alternează funcţiile: la teme (dacă sunt mai studioşi din fire, folosim funcţia mămică, dacă nu, şi e nevoie de mai multă fermitate, cea de mamă). Funcţia de mamă o folosim la obligaţii în general: curăţenie în cameră, în general, lucruri care le fac mai puţină plăcere dar trebuie făcute.
Fetele au primit foarte încântate acest joc şi au intrat cu plăcere în el. Îl recomand la toată lumea pentru că poate fi aplicat de la cele mai fragede vârste. Fireşte, fără prea multă teorie :D

luni, 2 noiembrie 2009

"Doamne, nu pot, vino Tu!"

Recent, cineva mi-a spus: "mi-ar plăcea să nu fiu atât de..." şi urma o etichetă. Mă gândeam câte eforturi depunem noi, oamenii normali, să devenim "mai normali", conformi cu o imagine pe care ne-am creat-o despre cum ne-ar plăcea să fim, niciodată deschişi la ceea ce suntem "chemaţi" să fim. Credem că dacă ne cosmetizăm, dacă tăiem în carne vie, înlăturând "ce e urât", ce e "rău" în noi, ba mai punem şi deprinderi şi obişnuinţe frumoase, suntem "creştinii" care trebuie să fim.
De cele mai multe ori, lucrurile care nu ne plac la noi sunt tocmai cele pe care nu le vom putea schimba de fapt niciodată, confundând această neputinţă cu smerenia.
M-am gândit la Sfinţii Apostoli, cei mai apropiaţi de Mântuitorul.
Sfinţii Ioan şi Iacov, "fiii Tunetului" - superiori, mândri, cerându-I Domnului să-i pună unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Şi Ioan şi-a sprijinit capul pe pieptul Mântuitorului, pentru ca apoi să fie singurul ucenic aflat la picioarele Lui, când Acesta se afla pe cruce.
Sfântul Petru, infatuat, impulsiv, ofensat la ideea că Îl va trăda pe Domnul. Şi chiar o va face!
Şi totuşi, această impulsivitate l-a făcut să sară din corabie, şi să meargă pe mare.
Apoi, m-am gândit la tâlharul "cel bun", de pe cruce. Câte nu o fi făcut el în viaţa lui, că după cum el însuşi recunoscuse, nu a ajuns degeaba acolo. Şi totuşi, Mântuitorul i-a spus "astăzi vei fi cu Mine în rai"
Avem iluzia că "dacă am fi mai..." am plăcea celor din jur, ne-am plăcea poate nouă înşine, i-am fi plăcuţi lui Dumnezeu şi am "merita" chiar cumva să "intrăm în rai". "Smerenia" nu ne va lăsa niciodată să pronunţăm asta, că "merităm" să intrăm în rai, dar şi noi, acolo, am făcut tot ce-am putut ca să fim mai... (buni, cuminţi, oneşti etc.) Dacă suntem mai atenţi la nuanţă, ne gândim că n-am făcut totuşi tot ce-am putut, dar, oricât, măcar ne-am abţinut cât de cât de la rău şi măcar pentru asta...
Dacă am şti cât pierdem încercând să fim ceva ce nu suntem, în loc de a ne aduce în faţa Domnului exact aşa cum suntem, cu ceea ce urâm mai mult la noi!
Încercăm din răsputeri "să fim mai..." frumoşi, buni, deştepţi, bogaţi, iubiţi, iubitori, însă uităm un lucru mărunt, dar esenţial: să fim
Să nu încercăm să curăţăm noi, ci să-L chemăm pe El să ne spele! Şi să nu-l chemăm să ne cureţe doar în locurile în care şi noi suntem în stare, cât de cât să le aranjăm "căci, Doamne, uite, m-am abţinut de la a înjura" "sau uite, Doamne, m-am purtat amabil cu colegul de serviciu, chiar dacă e un mârlan" ci acolo unde e atâta mizerie încât şi nouă ne e frică, ori ruşine să ne uităm! În acele locuri să-L chemăm şi să spunem "Doamne, nu pot, vino Tu!"