duminică, 4 ianuarie 2009

si eu in 2009

Am zis sa incep si eu cu o postare de anul nou, deja suntem in 4 ianuarie.
Vad ca 2009 a inceput cum s-a sfarsit 2008. In acelasi ton ciudat, necunoscut.
Nu am niciun plan pentru anul acesta. E ciudat pentru mine, anii trecuti, in perioada asta faceam bilanturi, ma pregateam sufleteste pentru ce ma asteapta sau ce astept... Anul acesta, nu "ma asteapta" nimic si nu astept nimic.
Sunt exact ca un caiet cu 365 de file albe, pe care astept sa scriu, ce traiesc, in fiecare zi. (am auzit asta pe undeva, nu mai stiu pe unde, nu-s originala)
Intotdeauna am avut imaginea asta despre viata mea, ca e ca un joc tetris, in care vin formele, eu doar trebuie sa fiu atenta, sa le orientez si sa le aranjez in pozitie buna. Imi era ciuda cumva, imi parea cam previzibila si in acelasi timp cam... lipsita de libertate.
As fi vrut sa fie invers, eu sa fiu cea care propun formele si tot eu sa dictez directia si aranjamentul. Sa am cumva o imagine de ansamblu, sa stiu desenul la care vreau sa ajung, ca la mozaic.
Acum ma vad in situatia ca nu stiu nici formele, nu stiu nici imaginea. Ca sunt doar pe un drum, catre ceva ce nu cunosc, ca nu am instrumentele cunoasterii acelui ceva, dar cu increderea ca e bine.

6 comentarii:

  1. Dar e chiar minunat asa!Of...de fapt asa ma simt si eu, exact la fel, si numai comod nu mi-e, dar zic si eu ca trebuie sa ne facem curaj si sa vedem lucrurile cum ai spus si tu in fond, dintr-o "perspectiva pozitiva"....!Ce greu e sa nu fii Dumnezeu!Te imbratisez cu drag!

    RăspundețiȘtergere
  2. Spui "e minunat" cand stai in fata unui tablou, a unui rasarit de soare, privind cu uimire. Dar cand in fata propriei vieti vezi cum cu fiecare clipa deschide o lume noua, nu poti sa nu te cutremuri. E tulburator, emotionant, infricosator, coplesitor... toate in acelasi timp.

    RăspundețiȘtergere
  3. La multi ani, Cristina!
    Hai sa vedem piesele astea ca pe o minunata provocare. (Marturisesc ca eram intr-o vreme dependenta de jocul asta...ufff,bine ca am scapat) Iar drumul ca pe o certitudine, ca e drumul cel bun. Te imbratisez, cu multumiri pentru inregistrarea emisiunii cu puricelul.

    RăspundețiȘtergere
  4. La multi ani, Dana!
    Deocamdata nu mai pot privi asa, pentru ca nu mai "vad" nimic. Daca as vedea, as incepe imediat sa planific, sa sucesc, sa pregatesc. Ori s-au micsorat piesele intr-atat, incat fiecare clipa a devenit un element al jocului :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Gânduri la început de an

    Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul său, adică imagine sau "umbră" a Fiului - Chipul propriu al Tatălui (cf. Sf. Atanasie cel Mare). A fost creat de Dumnezeu cu ca sclav, ci spre a se maturiza, spre a înainta "spre desăvârşire şi spre familiaritatea cu Dumnezeu prin virtuţi" (cf. Sf. Grigore Teologul)

    Astornomia lui Copernic sau biologia lui Darwin sunt incapabile să dezmintă adevărul acesta ( deşi se încearcă de ani buni).
    Primii oameni, Adam şi Eva, s-au abătut de la chemarea făcută lor de Dumnezeu. Aceasta consta într-o nesfârşită asemănare cu El în veşnicie. Era chemarea la îndumnezeire. Au păcătuit din nesocotinţă, pentru că au întrebuinţat rău voinţa lor liberă şi, în loc să înainteze spre Dumnezeu, şi-au cauzat moartea, potrivit celor scrise: “Iată, vor pieri toţi cei care se îndepărtează de Tine” (Ps. 72, 26). Consecinţele acestui păcat au lăsat şi înca mai lasă urme adânci în istoria omenirii.
    Tendinţa oamenilor de a trăi “comunitar” şi, prin aceasta, de a-L lăsa pe Dumnezeu într-un colţ de umbră (inaccesibil şi temut Judecător) face ca omul să treacă de la asemănarea cu Dumnezeu la asemănarea cu cel pe care l-a preferat în locul Lui.
    Dacă vom privi peste istoria omenirii, vom vedea cum vrăjmaşul-diavol a reuşit cu success, în repatate rânduri, să-l facă pe om “asemenea lui: dezbinat de Dumnezeu şi neâncrezător în iubirea Lui de oameni” (cf. Sf. Ioan Gură de Aur). Astfel, omul nu a mai cunoscut pe Dumnezeu ca Iubire, ci mai mult L-a identificat ca duşman al său, aşa cum şarpele îi şoptise femeii în grădina Edenului.
    În epoca sclavagistă, diavolul a modelat pe sângerosul stăpân de sclavi, punând în fiinţa lui tot adâncul cruzimii propriei sale firi.
    În feudalism, l-a creionat pe “cavalerul” care, în numele unor “idealuri” politice sau religioase, semăna moarte printer cei ce nu-i împărtăşeau ideile.
    În capitalism, l-a format pe bancherul putred de bogat, dar şi teribil de nemilos şi avar.
    În perioada bolşevistă, a ridicat pe comunistul devotat ateismului sau marxist, creatorul unui “iad egalitar”. Antihristul, care în numele unităţii şi al păcii între popoare a încercat să distrugă părtăşia şi unitatea omului cu Dumnnezeu, se războia cu toţi cei care doreau să trăiască în această unitatea sfântă.
    Am păşit acum pragul unui nou an şi suntem încă într-o perioadă nesfârşită de tranziţie. În această libertate, mult dorită de oameni, cu tristeţe observăm că diavolul, de 18 ani se străduieşte să cizeleaze o nouă generaţie, cu o gândire mai sincretistă, mai “ecumenistă” şi mai “democratică”, combinând în ea minciuna, demagogia, înşelătoria, imoralitatea, beţia, oportunismul, desfrâul, adulterul, necredinţa, prostia şi incultura. În acest timp, raţiunea omenirii doarme profound, lăsându-se dusă de vântul tranziţiei, neţinând cont de morală, de religie sau de cultură - în adevăratul lor sens.
    Un panseu celebru al pictorului spaniel Goza spune: “Somnul naţiunii naşte monştri”, şi din nefericire trăim din plin această realitate crudă.

    Am păşit într-un nou an, şi cu uimire vedem cum ceea ce era creat să fie perfect şi fericit se sestramă tot mai muzlt, pierzându-şi din strălucirea dintâi datorită “poluării sufletelor oamenilor”.
    Să trecem pargul acestui an cu dorinţa sinceră de schimbare, rugându-L pe Dumnezeu să vindece egoismul uman, pentru a ne putea privi reciproc în lumina iubirii Lui, a regăsi puterea jertfei şi a învăţa conjugarea verbului “ a iubi”, pe care ă ştim doar la persoana întâi.
    Să căutăm a păşi înainte, conştienţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostrum şi în noi, gata oricând să iubim şi să iertăm, să jertfim şi să credem, căci “…unde a intrat tâlharul – nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul. – Nu-i păcat pe care Domnul mu Şi-a pus făgăduinţa – unul singur nu se iartă niciodată: necredinţa”.

    “Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta. Şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi locuitor al raiului”

    Să fie acesta strigătul nostru zilnic, rugăciunea minţii şi a inimii noastre, într-o vreme în care nici inimii, nici minţii nu le mai este lăsat timp de rugăciune.

    RăspundețiȘtergere
  6. Multumesc mult pentru comentariu si pentru rugaciune, Sorin. Sa ai un an binecuvantat si plin de bucurie sfanta.

    RăspundețiȘtergere