joi, 8 ianuarie 2009

Despre copii

Îmi spunea cineva să scriu despre copii. Despre modul în care ar trebui să-i abordăm noi, ca şi părinţi responsabili, care vor, fireşte, tot ce-i mai bun pentru ei, vrem să le oferim cel mai bun start în viaţă, să le dăm aripi…

Pornind de la aceste premise, cred că sunt esenţiale două lucruri.

În primul rând, să ne vindecăm pe noi înşine. Cu toţii suntem bolnavi. Este necesar să ne angajăm în această vindecare. Nu să ajungem la capătul ei, că nu ştim noi ce e aceea om vindecat. Dar să ne hotărâm, să ne creăm această dispoziţie spre vindecare. Şi ne arată Dumnezeu apoi ce trebuie să facem pentru a ne vindeca, fiecare după neputinţele proprii.

În al doilea rând, o expresie de-a Maicii Siluana, pe care am descoperit-o – ba nu, încă o mai descopăr – să conştientizăm faptul că Noi nu suntem Dumnezeu. Nu suntem Dumnezeu nici când avem de întreţinut o casă, nici când încercăm să ajutăm pe cineva, nici când vrem să ne creştem propriul copil… Este teama aceasta a noastră de a nu ne creşte copiii cum trebuie, de a simţi ca pe un afront personal faptul că nu se prinde ‘nimic’ de ei. Ce bine ar fi dacă am reuşi să delimităm între necesitatea noastră de a avea copii reuşiţi (din punct de vedere social) şi libertatea copilului.

Copiii învaţă în permanenţă – noi învăţăm în permanenţă, omul este în mod firesc înclinat spre învăţare, spre cunoaştere – dar, la vârsta copilăriei, omul învaţă cel mai mult din imitarea părinţilor. Ce le vorbim copiilor, ce-i învăţăm (teoretic) şi cum ne comportăm (practic)? Sunt în contradicţie cele două sau se completează, se întăresc, una pe cealaltă?

Apoi, să avem în vedere că, deşi angajaţi în vindecarea proprie, deşi căutând să avem un comportament model, mai există o variabilă: copilul, cu toate ale lui. Dincolo de felul în care suntem noi, este felul în care el interpretează atitudinile noastre. Un copil poate interpreta ca grijă comportamentul părintelui de a-i spune întotdeauna ce să facă, de a-i impune sau interzice anumite lucruri (din grijă normală pentru securitatea lui, fireşte); alt copil poate interpreta, acelaşi comportament al părintelui, ca fiind dictatorial.

Eu cred că cea mai bună atitudine pentru un părinte este, şi în această direcţie, “să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” şi după aceea se vor adăuga toate. Si sa nu uitam care e 'ordinea' fireasca a prioritatilor, intr-o familie: mai intai il iubesc pe Dumnezeu - aceasta e chiar prima porunca, apoi pe sot - cu care sunt un trup (nu cu copilul), apoi pe copil. Daca nu este respectata aceasta ordine, oricare ar trece pe primul loc, intreaga familie se dezechilibreaza.

Tot ce am scris nu e nici nou, nici extraordinar. Si nici introducere a ceva ce ar trebui sa urmeze. Suntem prea diferiti, ca sa dau exemple particulare. Cine ma cunoaste si-mi cunoaste copiii sa stie ca eu exact asa incerc sa traiesc. Dar mai inainte de toate e infinita iubire a lui Dumnezeu fata de mine si fata de noi toti. Unde infinit inseamna chiar infinit. Doar sa credem asta.

8 comentarii:

  1. Ai dreptate, Cristina, daca nu ne vindecam pe noi, nu putem creste copiii asa cum ii doreste Domnul. DE multe ori disciplinam pe fondul emotionalitatii negative (de tipul m-am suparat rau)desi ar trebui sa gandim de doua ori inainte de a pedepsi o data.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mie mi-a palcut aia cu "puterea exemplului" care, deseori e in contradicite cu princiipile teoretice. Inca ma mir de ordinea prioritatilor, desi, candva, ma facusesi sa inteleg asta.

    Astept postarea despre relatia copilului cu biserica, cu preotul si despre a primi sau nu preotul daca nu mergi la biserica in mod frecvent

    RăspundețiȘtergere
  3. Sunt intru totul de acord ca inainte de toate il iubim pe Domnul, dar pozitiile 2 si 3 le credeam inversate...intai copii si apoi sotul, sau atat copiii cat si sotul pe aceeasi pozitie...

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, Nicoleta, de aceea nadejdea e doar la El, ca doar El poate transforma aceste carente ale noastre.

    RăspundețiȘtergere
  5. Draga Oana si Dana, va raspund la amandoua si la altii care poate s-au mai intrebat. Eu am citit sau am auzit de aceasta demult, inca dinainte de casatorie, am mai intalnit-o de atunci, dar nu mai stiu pe unde, de aceea nu pot da o trimitere exacta la 'bibliografie'.
    Asa ca acum va pot da doar o explicatie 'personala', daca se poate spune asa.
    In primul rand, ar fi versetul biblic, care spune: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (facere 2,24); apoi, toata randuiala Sfintei Taine a Cununiei, care-i uneste pe cei doi, de nu-i mai poate dezlega nimeni, caci 'ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desfaca'.
    In al treilea rand, cei doi, fiind un trup, comportandu-se ca un trup, avand grija unul de altul intr-un respect fata de aceasta unitate, cei doi se pot raporta in unitate la copil. Cei doi - sotul si sotia - in aceasta iubire indisolubila, se vor apleca asupra copilului ca unul, intr-o iubire inteleapta, nepartinitoare si neegoista (eu stiu mai bine cum trebuie sa facem). Noi, acel trup, il iubim pe copilul nostru, daruindu-i, fiecare dintre noi, plusul propriu pe care il avem in aceasta relatie, in numele Domnului. Noi doi, impreuna, privim la Domnul si ii cerem ajutor si indrumare in cresterea copilului, chiar daca la un moment dat mama e cea care sta mai mult cu copilul (chiar de ar fi toata viata asa) pentru ca in aceasta iubire a mamei, copilul poate vedea si umbra tatalui care e poate absent cea mai mare parte a timpului.

    RăspundețiȘtergere
  6. Este prima oara cand aud de o ierarhizare a iubirii intr-o familie.
    Pare logic ce ai spus tu despre dragostea fata de sot, cu care esti un trup, dar, ca mama si sotie, mi se pare imposibil sa fac o ierarhie a prioritatilor. Mi se pare nefiresc sa gandim astfel de ierarhii. Normal e sa iubim si sotul si copiii la fel de mult si sa ne fereasca Dumnezeu sa fie vreodata nevoie sa ne definim "prioritatile".

    RăspundețiȘtergere
  7. Raluca, teoretic vorbind, pe toti oamenii trebuie sa-i iubim la fel: ca pe noi insine. Dar gandeste-te cum ii iubesti pe toti la fel. Apoi, gandeste-te daca, in viata de zi-cu-zi nu te porti ca si cum ai ierarhiza (nu spun pe cine pui 'pe primul loc')
    Imi pare rau daca te-am smintit cumva, e adevarat, in viata nu stai sa contabilizezi cat si cui dai iubirea. Asa despic eu firul in 4.
    Dar te invit sa faci un exercitiu de observatie, sa vezi daca ai masura cumva, cum ti-ar iesi. Si apoi te intreb si care-i situatia in familia ta (retoric, fireste).
    La noi in familie (de 12 ani acusica), sotul (sotia) a stat intotdeauna pe primul plan. Necontabilizat, fireste. Ca atitudine. Si nu mi-a parut rau niciodata Asta e situatia noastra. Vezi, cum ziceam si in material, cu cat particularizez, cu atat ies niste diferente de mama, mama. :)
    Ce sa spun, experienta mea e 'fericita' in felul acesta. Fiecare cu viata lui.

    RăspundețiȘtergere
  8. Draga Cristina, iti multumesc mult pentru raspuns. Se pare ca eu am vazut lucrurile gresit timp de multa vreme, pentru ca asa am fost invatata. E adevarat, mama mea a trecut printr-o experienta nefericita, care a facut-o sa vada altfel lucrurile si asta m-a influentat ulterior si pe mine. Poate ca asta a dus intr-adevar la un dezechilibru pe care nu stiam sa-l rezolvam. Explicatiile tale au fost clare, adevarul e simplu chiar daca nu-l putem percepe singuri din prima...

    RăspundețiȘtergere