luni, 26 ianuarie 2009

De vorba cu sine?

"În mod obişnuit, ceea ce ne face să vieţuim în afara noastră sunt lăcomia, teama şi curiozitatea. Un savant francez, Alexis Carrell, a spus într-o carte numită Omul, un necunoscut că dacă te vei întreba unde se sfârşeşte personalitatea ta vei vedea că limba unui individ lacom este proiectată ca nişte tentacule către toate bunurile lumii; ochii unui individ curios sunt precum nişte tentacule proiectate şi lipite de toate cele din jur; urechile celor atenţi la orice zvonşi orice şoaptă se măresc şi ar vrea să se suprapună peste lume. Dacă te-ai putea desena aşa cum arăţi în felul acesta, vei vedea că prea puţin a mai rămas din tine, de vreme ce îţi eşti aproape cu totul exterior. De aceea, primul lucru pe care îl ai de făcut, este să-ţi retragi tentaculele. Nu poţi păşi înlăuntrul tău când îţi eşti cu totul exterior.
Fă o probă şi te vei putea convinge, vei descoperi un număr de alte lucruri folositoare de-a lungul drumului. Încearcă să-ţi faci timp să stai cu tine însuţi; închide uşa şi zăboveşte în camera taîntr-un moment în care nu ai altceva de făcut. Spune: ‘Acum sunt cu mine însumi’, şi nu fă nimic altceva. După un timp uimitor de scurt, vei simţi aproape cu siguranţă plictis. Aceasta ne învaţă un lucru de mare folos. Ne atrage atenţia asupra faptului că, dacă dacă după 10 minute de stat singuri cu noi înşine ne simţim în felul acesta, nu este nicio mirarecă şi alţii se vor simţi la fel de plictisiţi în compania noastră! De ce? Pentru că avem atât de puţin de oferit nouă înşine ca hrană pentru mintea, pentru sensibilitatea şi pentru viaţa noastră. Dacă-ţi vei privi viaţa cu minuţiozitate, vei descoperi curând că trăim atât de rar din ceea ce avem în noi înşine; în schimb, răspundem la tot felul de aţâţări şi excitaţii. Cu alte cuvinte, trăim prin oglindire, prin reacţie la stimuli. Ceva se întâmplă, iar noi ripostăm, cineva ne vorbeşte, iar noi răspundem. Dar atunci când suntem lipsiţi de orice ne-ar putea stimula să gândim, să vorbim sau să acţionăm, ne dăm seama că, de fapt, în noi nu ar mai fi rămas ceva care să ne îndemne să acţionăm într-un anume fel. Iar aceasta este pe drept cuvân o descoperire dramatică. Suntem cu totul deşerţi, nu mai acţionăm dinspre noi înşine, ci acceptăm ca viaţă a noastră o viaţă care în realitate se hrăneşte cu ceea ce ne este străin şi exterior; ne-am obişnuit ca lucrurile să se petreacă într-un anume fel, care ne constrânge să facem alte lucruri. Cât de rar putem trăi însă numai datorită adâncimii şi bogăţiei despre care se presupune că se află în noi înşine!" (Mitrop. Antonie de Suroj, Scoala rugaciunii)

2 comentarii: