luni, 26 ianuarie 2009

predica la duminica de ieri: Zaheu vamesul - convertire prin bunatate

o predica exceptionala, pentru fiecare dintre noi:

"Curiozitatea lui Zaheu vamesul este o cautare a ceea ce el nu avea: impacarea cu sine, cu Dumnezeu, cu constiinta sa si cu aproapele. El s-a imbogatit repede, dar nu pe cai cinstite...
La un moment dat, in viata lui s-a trezit dorul de a-si schimba viata. Toate bogatiile adunate l-au facut sa-si dea seama ca nu era atat de fericit cum crezuse ca va fi, acumuland bogatii materiale... Simtea ca omul e mai mult decat materie, ca pacea, bucuria si fericirea nu vin numai din acumulare de bunuri in exterior, ci de bunatate in interior... El a cautat pe cineva care poate sa dea o lumina noua vietii sale.
Pentru ca in cautarea sa, care pentru cei din jur pare o simpla curiozitate, este sincer, Hristos Domnul il cauta pe el. In ce consta cautarea Mantuitorului?... Iata ca Dumnezeu face si surprize: nu cauta oamenii doar prin pedepse, ci si prin neasteptata bunatate, generozitate si cinstire.
Aceasta bunatate, descopera in vames 2 lucruri:
1. constiinta pacatoseniei si dorinta de indreptare;
2. bunatatea aratata ca milostenie.
Deodata cu pocainta, cu regretul vietii pacatoase trecute, arata ca mai are in el un dram de bunatate, un carbune sub cenusa pacatului, care nu s-a stins - chipul lui Dumnezeu in om. Bunatatea lui Dumnezeu il provoaca la bunatate. Iata aici profunda intelepciune, cu
Duhul sau schimba duhul omului: recupereaza ceea ce este pierdut. Evanghelia aceasta arata convertire prin bunatate; ea ne invata ca multa bunatate a lui Dumnezeu indeamna la pocainta, la intoarcere. Mantuitorul asteapta ca bunatatea lui Dumnezeu sa-i determine intr-o zi sa-si schimbe viaa, sa se converteasca nu datorita fricii, ci datorita bunatatii nesfarsite."



Mantuirea celui bogat
Asculta mai multe audio Divertisment »

De vorba cu sine?

"În mod obişnuit, ceea ce ne face să vieţuim în afara noastră sunt lăcomia, teama şi curiozitatea. Un savant francez, Alexis Carrell, a spus într-o carte numită Omul, un necunoscut că dacă te vei întreba unde se sfârşeşte personalitatea ta vei vedea că limba unui individ lacom este proiectată ca nişte tentacule către toate bunurile lumii; ochii unui individ curios sunt precum nişte tentacule proiectate şi lipite de toate cele din jur; urechile celor atenţi la orice zvonşi orice şoaptă se măresc şi ar vrea să se suprapună peste lume. Dacă te-ai putea desena aşa cum arăţi în felul acesta, vei vedea că prea puţin a mai rămas din tine, de vreme ce îţi eşti aproape cu totul exterior. De aceea, primul lucru pe care îl ai de făcut, este să-ţi retragi tentaculele. Nu poţi păşi înlăuntrul tău când îţi eşti cu totul exterior.
Fă o probă şi te vei putea convinge, vei descoperi un număr de alte lucruri folositoare de-a lungul drumului. Încearcă să-ţi faci timp să stai cu tine însuţi; închide uşa şi zăboveşte în camera taîntr-un moment în care nu ai altceva de făcut. Spune: ‘Acum sunt cu mine însumi’, şi nu fă nimic altceva. După un timp uimitor de scurt, vei simţi aproape cu siguranţă plictis. Aceasta ne învaţă un lucru de mare folos. Ne atrage atenţia asupra faptului că, dacă dacă după 10 minute de stat singuri cu noi înşine ne simţim în felul acesta, nu este nicio mirarecă şi alţii se vor simţi la fel de plictisiţi în compania noastră! De ce? Pentru că avem atât de puţin de oferit nouă înşine ca hrană pentru mintea, pentru sensibilitatea şi pentru viaţa noastră. Dacă-ţi vei privi viaţa cu minuţiozitate, vei descoperi curând că trăim atât de rar din ceea ce avem în noi înşine; în schimb, răspundem la tot felul de aţâţări şi excitaţii. Cu alte cuvinte, trăim prin oglindire, prin reacţie la stimuli. Ceva se întâmplă, iar noi ripostăm, cineva ne vorbeşte, iar noi răspundem. Dar atunci când suntem lipsiţi de orice ne-ar putea stimula să gândim, să vorbim sau să acţionăm, ne dăm seama că, de fapt, în noi nu ar mai fi rămas ceva care să ne îndemne să acţionăm într-un anume fel. Iar aceasta este pe drept cuvân o descoperire dramatică. Suntem cu totul deşerţi, nu mai acţionăm dinspre noi înşine, ci acceptăm ca viaţă a noastră o viaţă care în realitate se hrăneşte cu ceea ce ne este străin şi exterior; ne-am obişnuit ca lucrurile să se petreacă într-un anume fel, care ne constrânge să facem alte lucruri. Cât de rar putem trăi însă numai datorită adâncimii şi bogăţiei despre care se presupune că se află în noi înşine!" (Mitrop. Antonie de Suroj, Scoala rugaciunii)

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

cum sa ne incepem ziua

"Trezeşte-te de dimineaţă, iar primul lucru pe care-1 faci să fie cel de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru ea, chiar dacă nu te simţi în mod deosebit fericit pentru ziua care urmează. „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, să ne bucurăm şi să fim mulţumitori întru ea." Sfârşind aceasta, acordă-ţi răgazul de a pătrunde adevărul spuselor tale şi ceea ce ele înseamnă de fapt - un înţeles care se găseşte probabil la nivelul convingerii adânci şi nu la unul euforic.
Apoi scoală-te, spală-te, îmbracă-te, fa tot ceea ce mai ai de făcut şi întoarce-te din nou la Dumnezeu, întoarce-te la El cu aceste două convingeri.
Prima afirmă că eşti al lui Dumnezeu, iar a doua că şi ziua aceasta este a lui Dumnezeu, o zi pe deplin nouă, cu totul proaspătă. Această zi nu a mai existat până acum. Pentru a vorbi în termeni ruseşti, este precum o întindere nemărginită acoperită de o zăpadă imaculată. Nimeni nu a umblat încă prin ea. Stă neatinsă şi pură înaintea ta. Deci ce urmează acum? Ce urmează acum este să-i ceri lui Dumnezeu să binecuvânteze această zi, ca tot ce se va întâmpla în ea să fie binecuvântat şi orânduit de El. Iar apoi va trebui să iei lucrurile în serios, fiindcă nu de puţine ori spunem „binecuvântează-mă, Doamne" şi primind binecuvântarea, ne purtăm asemenea Fiului rătăcitor - ne strângem toate bunurile şi o apucăm într-aiurea, pentru a duce o viaţă destrăbălată.
Această zi este binecuvântată de Dumnezeu, este a Lui, iar acum să intrăm şi noi în ea. Păşeşti în ziua aceasta ca vestitor personal al lui Dumnezeu; pe oricine ai întâlni, întâlneşti mergând pe drumul pe care Dumnezeu ţi l-a pregătit. Te afli acolo pentru a fi prezenţa Domnului Dumnezeu, prezenţa lui Hristos, prezenţa Duhului, prezenţa Evangheliei - acesta este rostul tău în această zi anume. Dumnezeu nu a spus niciodată că atunci când, lucrând în Numele Lui, vei intra într-o situaţie grea, El va fi cel răstignit, iar tu cel înviat. Trebuie să fii pregătit ca, în Numele Lui, să intri în tot felul de situaţii, una după alta, să umbli aşa cum a facut-o Fiul lui Dumnezeu: printre umilinţe cu smerenie, totdeauna în adevăr şi gata să fii prigonit, şi tot aşa. De obicei, atunci când împlinim poruncile lui Dumnezeu ne aşteptăm să vedem imediat un efect minunat, lucruri despre care citim uneori în vieţile sfinţilor. De pildă, atunci când, loviţi peste un obraz, îl întoarcem şi pe celălalt, cu toate că nu ne aşteptăm deloc să fim loviţi iarăşi, ci ne aşteptăm să-1 auzim pe agresor spunând „oh, câtă smerenie!" - crezi că ţi-ai luat atunci răsplata, iar celălalt şi-a dobândit mântuirea. Numai că lucrurile nu se petrec în felul acesta. Trebuie să plăteşti preţul, şi adeseori eşti lovit cu putere. Ceea ce contează este să fii pregătit pentru asta. în ce priveşte ziua de care vorbim, dacă primeşti că această zi a fost binecuvântată de Dumnezeu, aleasă de El cu mâna Lui, atunci orice ţi se întâmplă în ea este un dar al Său, fie că este amar sau dulce, că-ţi place sau nu. Este darul personal al lui Dumnezeu, şi dacă îl primeşti în felul acesta atunci vei putea înfrunta orice situaţie, însă în cazul acesta, trebuie să o întâmpini consimţind că orice se poate întâmpla, indiferent că-ţi place sau nu, iar dacă umbli astfel în Numele lui Dumnezeu de-a lungul unei zile care a ieşit nouă şi proaspătă din propriile Lui mâini şi care a fost binecuvântată pentru ca tu să o poţi trăi, atunci pe drept cuvânt îţi vei putea face rugăciunea şi viaţa precum două feţe ale aceleiaşi monede. Vei acţiona şi te vei ruga într-o singură respiraţie, fiindcă toate situaţiile care vor urma una celeilalte au nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu." (Mitrop. Antonie de Suroj, Scoala rugaciunii)

miercuri, 14 ianuarie 2009

Cât de mărit este Domnul în Sion


Asculta mai multe audio Muzica


Asculta mai multe audio Muzica


Cât de mărit este Domnul în Sion,
Nu poate limba a tâlcui.
Mare este Domnul în cer, pe tron,
Şi până-ntr-un fir de iarbă pe pământ.
Mare eşti pretutindenea, Doamne,
Pretutindenea eşti mărit,
În zi, în noapte, cu strălucire.


„Cât de mărit este Domnul în Sion, Nu poate limba a tâlcui”.

Azi-noapte, toată noaptea, am avut această cântare în suflet. N-am dormit aproape deloc, am trăit ceva cu totul și cu totul deosebit, un fel de continuă stare în Domnul… Eu întotdeauna am perceput cam trei planuri în interiorul meu: unul, de fundal; altul mai la suprafață, în care sunt parcă niște senzații și, al treilea, cu gândurile, în care dialoghează ori se învălmășesc toate. În cel mai profund, care parcă nu a dormit deloc, se auzea cântarea acesta, în stratul mai la suprafață, Doamne Iisuse, iar la nivelul gândurilor mulțumire și iubire și înțelegere și Doamne Iisuse. Aș fi vrut să dureze noaptea asta o veșnicie.
Vă mulțumesc pentru aseară, pentru ieri, pentru că existați și pentru că totul este adevărat.


Vezi tu, Copil iubit,

Aceste vizite simțite ale harului sunt tot atâtea chemări la truda onestă a zilelor cenușii în care Domnul se ascunde ca noi să creștem în credință și ne așezăm liberi în demnitatea și rangul pe care îl avem prin creație în fața lui Dumnezeu a lumii și a semenilor!
Te iubesc și-ți mulțumesc pentru felul delicat și discret în care lucrezi și crești.
M. Siluana

luni, 12 ianuarie 2009

Despre cuvant

"Lumea se mantuieste prin cantec, prin armonie, prin cuvant; tot prin ceea ce a si fost creata"(Caietele Preacuviosului Parinte Daniil de la Rarau)

duminică, 11 ianuarie 2009

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

despre Biserica

I-am promis Oanei că voi posta ceva şi despre frecventarea bisericii.

După cum ştim, învăţătura e să mergem în fiecare duminică şi sărbătoare. (Cu excepţii de boală şi serviciu). Şi să stăm la toată Sfânta Liturghie, până ce dă părintele binecuvântarea finală (deşi e bine să stăm până la sfârşit, la sfârşit, chiar şi după împărţirea anafurei, deoarece atunci părintele comunică probleme administrative, sau noi îi puem comunica anumite iniţiative, iar dacă vrem să facem parte dintr-o comunitate, să fim părţi active ale trupului Bisericii, trebuie să ne implicăm şi în aceste activităţi, despre care nici nu avem cum să aflăm altfel şi rămânem cu impresia că părintele nu face nimic)

Dar de ce trebuie să participăm în toate aceste situaţii?

Mi-a plăcut ce am auzit odată la o predică a unui părinte: Că, Biserica fiind un organism real, în care fiecare suntem un organ, cu rolul propriu, orice lipsă a noastră de la orice chemare a Sfintei Liturghii e ireversibilă şi irecuperabilă. Putem începe acum să mergem, dar nu vom înlocui, nu vom acoperi spaţiile în care nu am fost. Ele vor rămâne în veşnicie spaţii goale, momente în care nu ne-am respectat rostul. Că dacă ar fi să ne uităm la trupul nostru, cum ar fi să zică o mână că nu vrea să facă parte din noi? Sau un ochi? Şi cum resimţim căderea unei unghii, aşa, aproape fără viaţă şi “fără sens”?

Pentru că noi nu percepem importanţa pe care o avem în Biserică, botezaţi fiind, nu înseamnă că, obiectiv vorbind, nu avem nicio importanţă, că participarea noastră la slujbe nu are un sens în întreaga istorie. Pentru că noi nu vedem rostul în prezenţa unui bebeluş la slujbă, nu înseamnă că acesta nu este.

Despre prezenţa copiilor la biserică.

Am cunoscut pe cineva care avea 4 copii până în 7 ani şi care participa, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie. Ajungea puţin mai târziu, pe la Apostol, dar stătea să-i împărtăşească pe toţi, la sfârşitul slujbei.

Copiii aceia au crescut în biserică, practic. Pentru ei, a frecventa biserica era ca şi cum ar fi mers într-o casă la un prieten. Erau mititei, dar aşa cuminţei, se jucau lângă mama lor, fără prea mare zgomot.

Multe mame spun că nu-şi duc copiii la biserică, să nu deranjeze slujba. Dar, dacă şi-ar duce pruncii la Biserică de când sunt – chiar şi în perioada prenatală – aceştia nu ar mai face gălăgie. Fac gălăgie în biserică doar atunci le e teamă de biserică. Când merg doar o dată la nu ştiu cât timp (când îşi aduc aminte părinţii că trebuie să-i împărtăşească), iar atunci merg repede repede la uşa din stânga, sunt împărtăşiţi şi apoi ies repede. Atunci când pentru ei, la biserică e doar părintele – Doamne-Doamne - care-i bate (ceartă etc.) dacă sunt obraznici. Şi apoi se miră de ce copilul are o anumită aversiune.

Apoi, mai spun că nu merg, pentru că oricum nu pot fi atente la slujbă, că trebuie să fie atente la copii. Dacă am înţelege că participarea aceasta a noastră e mai mult decât înţelegere! Că ne împărtăşim de Dumnezeu, chiar şi în această situaţie! Că putem să nu avem copii, iar la slujbă tot să nu fim atenţi. Ba pentru că o femeie din faţa noastră are un pulover frumos, ba că ne aducem aminte că avem nu ştiu ce probleme de rezolvat… Că aşa e mintea noastră, împrăştiată, şi putem număra pe degetele de la o mână de câte ori am fost într-adevăr, trup-şi-suflet prezenţi doar la Sfânta Slujbă a Liturghiei.

Trebuie doar să ne hotărâm, să mergem la slujbă şi să stăm cât trebuie să stăm, încercând, cât ne stă în putere, să fim prezenţi acolo, în acel moment. Şi, încetul cu încetul, copilul nostru se va linişti, noi ne vom linişti şi vom putea primi mai mult din ce ne dăruieşte Dumnezeu în Biserică. Căci nu e vorba doar de partea noastră atunci când ne hotărâm să mergem la biserică. Dacă vrem să începem această relaţie, Dumnezeu va pune, smerit şi nevăzut partea Lui.

Participarea la Sfânta Liturghie nu ţine de simţire. Nu trebuie să am o anumită stare de spirit ca să pot merge la slujbă, pentru că stările mele sunt ca vremea. E nevoie de hotărâre şi determinare, de a merge în ciuda oricărei stări.

Apoi, să căutăm să mergem la o biserică la care ne putem implica şi din punct de vedere comunitar, la care să putem merge şi vara, şi iarna… Numai în felul acesta vom putea avea sentimentul că suntem parte a unui trup, pentru că vom şti ce se întâmplă cu tot acel trup, ce nevoi are, unde intervine rolul nostru specific. Nu trebuie să confundăm mersul la biserică cu mersul la spectacol, atraşi de un cor deosebit care să ne mângâie doar auzul sau de o predică extraordinară, care să ne încânte doar intelectul. Dacă putem, să mergem la biserica la care avem duhovnicul, căci el este tatăl nostru călăuzitor pe cale şi în felul acesta vom întări această legătură şi cu el, vom putea fi “într-un duh” cu el şi vom înţelege mai bine ce vrea Dumenzeu să ne spună atunci când ne spovedim.

Dacă părintele duhovnic e, să zicem, din altă localitate, cred că cel mai bine e să încercăm să mergem la biserica de la parohia din care suntem. Să presupunem că nu ne place preotul de acolo, că pot exista şi situaţii din astea. Atunci, să căutăm o biserică la care putem merge oricând, ne place preotul, ne place strana şi ne putem implica. Dar, oameni buni, să nu judecăm preotul. Dumnezeu ne poate vorbi nouă, fiecăruia, şi printr-un preot pentru care nu avem respect. Noi trebuie să ne vedem rolul propriu în biserică, nu al altcuiva. Noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu la biserică, nu altceva.

Dar fiecare avem neputinţele noastre. Din tot ce am zis până acum, cel mai important e să ştim că e nevoie să frecventăm biserica. Că trebuie să primim ce ne dă Dumnezeu în biserică, nu ce aşteptăm noi. Iar în biserică, vorba Maicii Siluana, se dă Dumnezeu. Biserica e Mireasa lui Hristos. Şi spunea un părinte, că nu-l putem avea pe Dumnezeu tată, dacă nu avem Biserica mamă.

vineri, 9 ianuarie 2009

Ierarhii la Sfinti Parinti

Am gasit un raspuns la Sf Ioan Gura de Aur
"Nu intamplator si zadarnic a vorbit Pavel despre aceasta chestiune, spunand: Femeile sa li se supuna barbatilor lor precum Domnului” (Efeseni 5, 22). De ce oare? Pentru ca daca sotii convietuiesc in buna intelegere, atunci si copiii lor vor creste bine si vecinii se vor desfata de mireasma vietii lor crestine si prietenii lor se vor bucura si rudele lor se vor mandri. Dar daca se intampla invers, toate se vor invalmasi, toate vor fi tulburi si confuze. Se intampla adica si aici ce se intampla intr-o armata: cand generalii au legaturi linistite si conlucreaza armonios, armata merge bine si poarta biruinte, insa cand acestia nu se inteleg si se cearta, toata armata se intoarce cu susu-n jos." (Sfantul Ioan Gura de Aur, Problemele vietii)

Despre ierarhii

Am postat intr-un articol de ieri o afirmatie care a starnit controverse. Aceea a prioritatilor in familie. A respectarii unei anumite ierarhii in familie.
Am gasit la Irina un articol cu adevarat interesant pe aceasta tema, care poate va va fi mai de folos.
Cu rugamintea de a fi iertata daca am provocat sminteala, va urez sa aveti o zi binecuvantata.

joi, 8 ianuarie 2009

Despre copii

Îmi spunea cineva să scriu despre copii. Despre modul în care ar trebui să-i abordăm noi, ca şi părinţi responsabili, care vor, fireşte, tot ce-i mai bun pentru ei, vrem să le oferim cel mai bun start în viaţă, să le dăm aripi…

Pornind de la aceste premise, cred că sunt esenţiale două lucruri.

În primul rând, să ne vindecăm pe noi înşine. Cu toţii suntem bolnavi. Este necesar să ne angajăm în această vindecare. Nu să ajungem la capătul ei, că nu ştim noi ce e aceea om vindecat. Dar să ne hotărâm, să ne creăm această dispoziţie spre vindecare. Şi ne arată Dumnezeu apoi ce trebuie să facem pentru a ne vindeca, fiecare după neputinţele proprii.

În al doilea rând, o expresie de-a Maicii Siluana, pe care am descoperit-o – ba nu, încă o mai descopăr – să conştientizăm faptul că Noi nu suntem Dumnezeu. Nu suntem Dumnezeu nici când avem de întreţinut o casă, nici când încercăm să ajutăm pe cineva, nici când vrem să ne creştem propriul copil… Este teama aceasta a noastră de a nu ne creşte copiii cum trebuie, de a simţi ca pe un afront personal faptul că nu se prinde ‘nimic’ de ei. Ce bine ar fi dacă am reuşi să delimităm între necesitatea noastră de a avea copii reuşiţi (din punct de vedere social) şi libertatea copilului.

Copiii învaţă în permanenţă – noi învăţăm în permanenţă, omul este în mod firesc înclinat spre învăţare, spre cunoaştere – dar, la vârsta copilăriei, omul învaţă cel mai mult din imitarea părinţilor. Ce le vorbim copiilor, ce-i învăţăm (teoretic) şi cum ne comportăm (practic)? Sunt în contradicţie cele două sau se completează, se întăresc, una pe cealaltă?

Apoi, să avem în vedere că, deşi angajaţi în vindecarea proprie, deşi căutând să avem un comportament model, mai există o variabilă: copilul, cu toate ale lui. Dincolo de felul în care suntem noi, este felul în care el interpretează atitudinile noastre. Un copil poate interpreta ca grijă comportamentul părintelui de a-i spune întotdeauna ce să facă, de a-i impune sau interzice anumite lucruri (din grijă normală pentru securitatea lui, fireşte); alt copil poate interpreta, acelaşi comportament al părintelui, ca fiind dictatorial.

Eu cred că cea mai bună atitudine pentru un părinte este, şi în această direcţie, “să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” şi după aceea se vor adăuga toate. Si sa nu uitam care e 'ordinea' fireasca a prioritatilor, intr-o familie: mai intai il iubesc pe Dumnezeu - aceasta e chiar prima porunca, apoi pe sot - cu care sunt un trup (nu cu copilul), apoi pe copil. Daca nu este respectata aceasta ordine, oricare ar trece pe primul loc, intreaga familie se dezechilibreaza.

Tot ce am scris nu e nici nou, nici extraordinar. Si nici introducere a ceva ce ar trebui sa urmeze. Suntem prea diferiti, ca sa dau exemple particulare. Cine ma cunoaste si-mi cunoaste copiii sa stie ca eu exact asa incerc sa traiesc. Dar mai inainte de toate e infinita iubire a lui Dumnezeu fata de mine si fata de noi toti. Unde infinit inseamna chiar infinit. Doar sa credem asta.

luni, 5 ianuarie 2009

Despre rugaciune

"Inainte de a ne ruga... e de neaparata trebuinta sa depunem pe Crucea lui Hristos tot ceea ce nu merge in noi si in jurul nostru: grijile, problemele, poverile noastre, de orice fel ar fi ele: 'Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi' (Matei 12,28), altfel e imposibil sa ne rugam pentru ca grija e primul nostru vrajmas; ea ne poate cuceri cu totul constiinta facand-o impermeabila la Dumnezeu; grijile acestei lumi sunt 'spinii' care 'inabusa' rugaciunea si o fac 'neroditoare' (Matei 13, 22).
Ce paradox: sa vrei sa te rogi Tatalui Celui Preamilostiv fara sa ai incredere in El si agatandu-te in continuare de problemele tale! Dar ceea ce inchide cel mai mult inima omului este lipsa iertarii. E in zadar chiar si sa incepem rugaciunea daca n-am iertat toate 'din toata inima noastra'[...]
E nevoie sa-i iertam pe toti, de aproape si de departe, care ne-au ranit de-a lungul intregii noastre vieti, constient sau inconstient, indiferent de importanta faptelor de care ne plangem. " (Alphonse si Rachel Goettmann, "Rugaciunea lui Iisus, rugaciunea inimii", traducere Maica Siluana Vlad)

duminică, 4 ianuarie 2009

si eu in 2009

Am zis sa incep si eu cu o postare de anul nou, deja suntem in 4 ianuarie.
Vad ca 2009 a inceput cum s-a sfarsit 2008. In acelasi ton ciudat, necunoscut.
Nu am niciun plan pentru anul acesta. E ciudat pentru mine, anii trecuti, in perioada asta faceam bilanturi, ma pregateam sufleteste pentru ce ma asteapta sau ce astept... Anul acesta, nu "ma asteapta" nimic si nu astept nimic.
Sunt exact ca un caiet cu 365 de file albe, pe care astept sa scriu, ce traiesc, in fiecare zi. (am auzit asta pe undeva, nu mai stiu pe unde, nu-s originala)
Intotdeauna am avut imaginea asta despre viata mea, ca e ca un joc tetris, in care vin formele, eu doar trebuie sa fiu atenta, sa le orientez si sa le aranjez in pozitie buna. Imi era ciuda cumva, imi parea cam previzibila si in acelasi timp cam... lipsita de libertate.
As fi vrut sa fie invers, eu sa fiu cea care propun formele si tot eu sa dictez directia si aranjamentul. Sa am cumva o imagine de ansamblu, sa stiu desenul la care vreau sa ajung, ca la mozaic.
Acum ma vad in situatia ca nu stiu nici formele, nu stiu nici imaginea. Ca sunt doar pe un drum, catre ceva ce nu cunosc, ca nu am instrumentele cunoasterii acelui ceva, dar cu increderea ca e bine.