sâmbătă, 12 decembrie 2009

"Trăieşte clipa!"

Mă gândeam zilele acestea la lucrurile care contează în viaţă. La carieră, familie, copii, pasiuni... La cât de puţină "adrenalină" e într-o viaţă "normală". Cât de repetitive sunt toate.
Dacă m-aş opri doar la nivelul acesta, al lucrurilor care "se văd", nu mi-aş mai dori să trăiesc. Doar când eram mică îmi doream să trăiesc să văd cum va fi când nu voi mai avea şcoală. Când eram copil, trăiam mai mult în viitor. Când voi termina cutare, voi...
Am realizat însă la un moment că dacă se termină "cutare", viaţa se apropie de sfârşit. Şi e cel puţin ciudat să aştept finalizarea unei etape din viaţă pentru a...
Apoi, am intrat într-o perioadă de stabilitate şi siguranţă, în care am realizat că frumuseţea vieţii nu constă în vânarea adrenalinei, săritul din eveniment în eveniment, ci în trăirea profunzimii clipei. Transformarea fiecărei clipe în legătură cu Domnul. Primirea, acceptarea fiecărui moment şi binecuvântarea lui, integrarea în viaţa mea şi oferirea către Domnul.
Empiric, cu toţii facem asta. Bunica de la ţară spune, fără a avea prea multă carte - că e secetă, că e ploaie prea multă, că se face recoltă, că nu se face - "tăt ce dă Dumnezeu îi bun".
Atunci când e trăită în prezenţa Domnului, viaţa nu mai e împărţită în momente separate: casă, masă, copii, serviciu, relaxare, distracţie, stres, ci devine un continuum la fel de important din perspectiva mântuirii.
În felul acesta înţelegem atât gândul la moarte, la care îndemnau părinţii, cuvântul "cel ce se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă", cât şi "trăieşte clipa".

miercuri, 9 decembrie 2009

Despre greşeală

Dacă cineva ar face un sondaj pe stradă, cu toţii am şti să răspundem la întrebarea „Ce înseamnă cei 7 ani de acasă”.

Şi totuşi, cei mai mulţi dintre noi am putea da mai multe exemple de atitudini contrare, observate la copiii mai mici sau mai mari. Sau, părinţi fiind, vedem copii care se poartă exemplar şi automat ne gândim la al nostru: deşi l-am învăţat să spună frumos „săru’mâna”, când ne întâlnim cu vecina de la etajul 2, atunci îşi găseşte să uite.

Din (ne)fericire, avem comportamente mimetice. Am fost crescuţi, trăim şi ne creştem copiii prin comparaţie cu ceilalţi şi chiar cu noi înşine. Nu ascultăm copilul, nu ne ascultăm nici pe noi înşine, dar credem că ştim ce avem de făcut. De câte ori nu auzim expresia „pe vremea mea...”.

Nu e rea comparaţia pentru că avem nevoie de modele şi nu avem întotdeauna la îndemână sfinţii (deşi ei sunt cu noi). Problema e că nu ştim cine suntem noi şi creştem copii care nu ştiu cine sunt. Ne raportăm la ceilalţi, dar nu ne raportăm la Dumnezeu. Nu privim în perspectivă. Dacă acum, când mergem într-o vizită, copilul meu se poartă altfel decât l-am învăţat, altfel decât s-ar aştepta cei din jurul meu, care „mă cunosc pe mine”, sunt în stare să fac din asta o tragedie: am eşuat ca părinte. Mă apuc să-l etichetez, chiar dacă am prezenţa de spirit să nu-i fac observaţii în public. Mă învinovăţesc pe mine, că nu am ştiut să-i transmit ceva.

Ce se întâmplă? Nu accept faptul că nu am „copilul perfect”, copilul ideal pe care-l am în mintea mea. Copilul meu, chiar dacă e al meu şi investesc în el cum ştiu eu mai bine afecţiune, cunoştinţe, bunuri materiale şi doresc să fie „cel mai bun”, poartă amprenta păcatului strămoşesc. Chiar dacă a fost botezat şi are Duhul Sfânt în sine, are şi impulsurile rele ale omului căzut. Îl pot vedea în aceeaşi situaţie ca şi mine: deşi vrea să facă binele, va face răul în anumite situaţii.

Aici este esenţial să-i transmit acest lucru, că face răul, dar nu este rău. Este foarte important să nu-i transmit o stare de vinovăţie, care să-l facă a crede despre sine că nu e bun de nimic pentru că a făcut sau nu cutare lucru. Noi facem ceva rău, dar avem Taina Spovedaniei care spală realmente acel rău pe care l-am făcut, iar eu nu sunt rău. Dar eu nu accept că poate greşi. La fel cum nu accept că eu pot greşi. Când spun „am greşit”, aştept în interiorul meu să mi se spună: „nu eşti chiar atât de vinovat” ori „las că alţii au greşit şi ei”; sau, dacă spun că „am greşit”, de fapt am un dispreţ faţă de mine şi sunt dispreţuitor şi faţă de cei din jur care greşesc şi de fapt nu accept până la capăt. Deşi am citit atâtea lucruri despre educaţia copiilor, pe toate le aplic când sunt "bine". Dar când sunt stresat de la lucru sau că m-am certat cu soţul mă trezesc că mă port oricum, numai "corect" nu. Şi asta am nevoie să accept. Îmi e teamă să accept că greşesc şi îmi e teamă să mă confrunt cu greşelile copilului meu.


Ce nu mai accept? Faptul că e copil. Dacă face o greşeală sau nu face un lucru pe care i l-am cerut, automat o iau ca pe un afront la persoana mea, ca pe o ofensă. Dar nu accept că e copil, că el poate greşi din lipsă de maturitate.

Care ar fi soluţia (pe care am aplicat-o eu empiric mai mult, pornind de la ceea ce am învăţat de la Maica Siluana): să-mi dau voie să mă confrunt cu greşelile. Cu greşelile mele, cu greşelile copilului. Să-i spun că întotdeauna va greşi, dar că trebuie să înveţe a-L chema pe Dumnezeu chiar şi în acel moment. Să accept faptul că eu nu sunt desăvârşit şi nici copilul meu nu e. E mare dorinţa de a fi buni, dar dacă nu suntem realişti cu noi înşine, ne vom izbi întotdeauna de zidul acesta al greşelii care nu ne va lăsa să mergem mai departe. Am nevoie să accept că am căzut, să-mi cer iertare, să mă ridic şi să merg mai departe. Şi asta să-l învăţ pe copilul meu. Dacă nu-l învăţ că „a cădea e natural”, chiar dacă nu e dezirabil, va creşte cu sentimentul de culpabilitate. Va învăţa să fie ipocrit, aşa cum eu sunt ipocrit. Nu avem cum să ne găsim pe noi înşine dacă nu suntem gata să ne acceptăm cu faptele rele cu tot. Şi nu avem cum să-l învăţăm pe copil să se cunoască dacă nu acceptăm că poate face rele.

Copilul meu are nevoie să-l învăţ că, indiferent cum suntem, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Nu ne iubeşte pentru că suntem buni, frumoşi, cuminţi, ci pentru că e Dumnezeu şi e Iubire şi nu există faptă pe care să o facem şi care să ne despartă de iubirea Lui. Iar acest pe toţi îi include chiar pe toţi, chiar şi pe cei care fac rele, chiar şi pe cei care aleg să trăiască fără El şi că-i aşteaptă să se întoarcă la El.
Să îl învăţ că eu îl iubesc indiferent cum este. Îl învăţ asta cu răbdare. Răbdare cu mine, răbdare cu el. Şi cu ochii la Domnul şi la Maica Lui: "Doamne, ajută un păcătos ca mine să-l crească pe copilul acesta aşa cum Îţi place Ţie! Întoarce Tu toate greşelile mele de educaţie şi le transformă în inima lui. Maica Domnului, tu L-ai crescut pe Mântuitorul, învaţă-mă şi pe mine să cresc acest copil pe care mi l-a dat Domnul! Mulţumesc!"

vineri, 4 decembrie 2009

Doamne, ajută-ne să vedem că suntem rupți de Tine chiar și atunci când vrem „binele”!


"Când citesc în cărți, chiar și în Evanghelie, lucruri care încă sunt departe de cuprinderea mea, par așa, teoretice și intangibile. Ce, nu citim de fiecare dată: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic”?! Citesc și totuși după cum spuneți, împotrivirea la voia Domnului este gestul reflex. Pentru a mă așeza în voia Lui trebuie să depun efort conștient și susținut. Să-L chem în fiecare moment și chiar chemându-L văd că tot nu s-a format deprinderea. Dar știți ce mă mângâie? Gândul că dacă a pus acest dor în sufletul meu, înseamnă că „dorul” Lui e infinit mai mare. Că dacă mă vede „venind” spre El, nu așteaptă să ajung la El, ci-mi iese în întâmpinare. Practic, toate aceste trăiri pe care le-am avut în ultima vreme cred că asta sunt, pașii Lui infiniți către mine, îmbrățișare copleșitoare. Îi sunt atât de recunoscătoare pentru dragoste, atât cât pot vedea eu acum și aș vrea ca măcar atât cât văd eu acum să vadă lumea, aș vrea ca toți cei care plâng să-și ridice ochii spre El, să-I plângă Lui și El sigur îi va mângâia. Doar cei ce-I plâng Lui primesc mângâiere pentru că El e izvorul mângâierii.
Când sunt prunc sunt strivit de durere și încă nu știu că ocupându-mă de binele simțurilor mele de fapt sunt tot o mlădiță ruptă, încă nu știu de ce nu pot respira, de ce nu pot crește. Nici prin cap nu-mi trece că rostul meu e să cresc, ci mă agăț disperat de tot ce-i în jurul meu, mă hrănesc din ceilalți ca să supraviețuiesc. Ăsta e singurul mod în care am fost învățat să trăiesc, părinții mei înșiși se hrănesc cu mine, abuzându-mă de la cele mai grosolane și dureroase forme la cele mai subtile. Asta e ceea ce mă învață, chiar atunci când îmi vor binele. Și totul devine o luptă de supraviețuire, iar omul e lup pentru om. Părinții mei nu mă lasă să plâng, să-I plâng Lui durerea mea, ci mă învață: „nu plânge!” pentru că atunci când plâng le aduc aminte de propria lor durere, de care au învățat, din generație în generație, să fugă. Ei spun că atunci când plâng sunt slab, dar nu mai știu că în acea slăbiciune este El, că de acolo mă cheamă. Doamne, învață-ne să-Ți plângem Ție și să Te recunoaștem pe Tine în mângâiere!
Maică, suntem atât de nevolnici! Atât de piperniciți! Atât de prinși în această lume bidimensională a binelui și a răului! A plăcerii și a suferinței! Nu ne dăm seama că trăim într-o lume tridimensională, că există și „înălțime”. Iar când ne prindem de această „înălțime”, ne ridicăm pur și simplu deasupra binelui și a răului, deasupra plăcerii și a suferinței. Noi nu suntem făcuți să fim împărțiți, dar ținem atât de mult la această împărțire! E atât de dureros!
Doamne, ajută-ne să vedem că suntem rupți de Tine chiar și atunci când vrem „binele”! Ajută-ne să vedem că binele „meu” nu e bine fără Tine!"
preluat de aici

miercuri, 25 noiembrie 2009

Bucură-te, învăţată, de lumină dătătoare!


Vrednicei de laudă muceniţei Ecaterina, care cu darul de la Dumnezeu şi cu învăţătura ei cea preaînaltă a uimit ştiinţa învăţaţilor de atunci şi a întrecut limba ritorilor păgâni prin buna ei cuvântare, să-i aducem mulţumire de biruiniţă, ca prin ale ei rugăciuni să ne izbăvim de ispitele vrăjmaşilor şi să-i cântăm: Bucură-te, Ecaterina, mare muceniţă a lui Hristos!
***




acatistul sf ecaterina
Asculta mai multe audio Muzica

marți, 24 noiembrie 2009

ZIDUL

de Gloria Jay Evans

Traducere de Ioana Ciobanu

Nu știu când am început să construiesc zidul. Cred că s-a întâmplat atunci când mi-am dat seama că astfel puteam să-i țin pe oameni la distanță. Zidul urma să fie un fel de graniță – un fel de protecție.

La început, micul zid era numai până la genunchi. Era chiar frumușel, construit din pietrele pe care le găsisem în viața mea. Zidul era atât de mic încât unii oameni nici nu îl observau, se împiedicau de el și cădeau cu fața la pământ. Alții îl vedeau, dar treceau peste el și veneau foarte aproape de mine. Acest lucru mi s-a părut foarte inconfortabil, așa că am mai înălțat zidul.

Acum era mult mai bine, dar, am descoperit că unii oameni veneau și își sprijineau brațele pe zid în timp ce stăteau de vorbă cu mine. Unii stăteau prea mult. Alții nu erau “genul” meu. Chiar și atunci când am pus pietre ascuțite pe marginea zidului, oamenii ăștia păreau că nu observă.
Într-o zi, unul din ei a sărit peste zid și a venit înăuntru. Asta m-a înfuriat și am decis să înalț zidul și mai mult. Pe măsură ce mi-am continuat construcția, am devenit din ce în ce mai independentă și, în curând, nimeni nu mai putea vedea înauntru, dar nici în afară...

Dar, atunci mi-am dat seama că nimeni nu se mai oprise să-mi vorbească de ceva timp. Unii treceau pe lângă mine și păreau că nu mă observă nici pe mine, nici zidul meu. Alții stăteau și se uitau triști la mine, cum îmi construiam zidul. M-am gândit că erau geloși pe zidul meu și i-am detestat – pe toți...

Unele dintre pietre îmi erau atât de dragi încât le lustruiam cu grijă, de câteva ori pe zi.

Într-o zi, mi-am dat seama că zidul era atât de înalt încât nu mai vedeam pe nimeni trecând și nici nu mai auzeam pe nimeni. Am strigat: “E cineva acolo?”. Nu am primit niciun răspuns. Era întuneric și aerul era îmbâcsit. Am stat acolo mult timp. Era liniște, întuneric și pustiu. Se auzeau doar șoaptele propriilor amintiri…

Într-o bună zi, cineva mi-a strigat de afară: “Zidul tău e urât. E strâmb, gri și diform!”. Acum, nu am acceptat asta de bună voie. Îmi plăcea zidul meu. Unele dintre pietrele pe care le folosisem la construcție îmi erau atât de dragi…

În ziua în care o floare mi-a căzut la picioare am început să plâng, am alergat la zid și m-am cățărat pe el, să văd cine o aruncase. Dar, până am ajuns în vârf, nu mai era nimeni acolo. M-am întors la floare și am stat acolo mult timp, uitându-mă la imperfecțiunile ei. Râuri de lacrimi m-au adus pe genunchi. “Sunt atât de singură. Zidul meu este prea înalt, prea gros și prea urât… Nu mi-a mai rămas nimic. Poate să mă ajute cineva…vă rog?”

Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. Ceva s-a mișcat în mine, ca o memorie a unor vremuri pline de pace. Și, în nemișcarea lumii mele sfărâmate, am știut…Dumnezeu era acolo, o prezență binecuvântată. Am știut că Dumnezeu venise la mine, că întunericul meu fusese străpuns de lumina binecuvântată… Simțeam bucuria acestei prezențe. Știam că Dumnezeu mă privise în timp ce îmi construiam zidul și că așteptase răbdător să-mi dau seama cât era de inutil.

În sfârșit, mi-a trecut prin minte că Divinul Creator știa de ce zidul meu era atât de urât. Atunci când L-am întrebat, Dumnezeu a început să mă învețe despre… greșelile mele. Dumnezeu a început să le dea pietrelor un nume: “Piatra asta este gelozia. Trebuie să o îndepărtezi!”.

Câteodată… protestam. Era piatra mea preferată, pe care am păstrat-o și am iubit-o atâția ani. Atunci când am fost gata, Dumnezeu m-a ajutat să îndepărtez piatra… (Și așa au continuat lucrurile, cu pietrele numite “invidie”, “deziluzii”, “resentimente”, “naivitate”, “încăpățânare”, unele fiind îndepărtate cu ajutorul lui Dumnezeu, altele cu ajutorul unor străini…)

Pe măsură ce îndepărtam mai multe pietre, lumina pătrundea înauntru. Într-o zi am simțit o mână care pătrunsese printr-o deschizătură mică.

Într-o zi un străin a intrat înauntru și mi-a spus că el Îl lăsase pe Dumnezeu să-i dărâme zidul. I-am povestit cât de mult suferisem și că nu voi uita niciodată cât de părăsită și de singură mă simțisem înconjurată de zidul meu. “Da,” mi-a spus el, “autocompătimirea este un lucru îngrozitor.” Când a plecat, mi-am cautat piatra autocompătimirii în zid. Era udă de la lacrimile mele. Am șters-o și am pus-o laolaltă cu celelalte pietre pe care le îndepărtasem din zid.

Copleșită de tot ceea ce Dumnezeu făcuse pentru mine și de tot ceea ce El mă învățase, m-am așezat pe o piatră mare care îmi rămăsese și am început să le povestesc tuturor care treceau pe acolo despre ce făcuse Dumnezeu pentru mine. Am fost îngrozită să descopăr că nimeni nu părea să audă ce spuneam… Am văzut cum alți oameni lucrau la construirea propriilor ziduri și am alergat la ei, rugindu-i să se oprească, dar nimeni nu mă asculta.

Frustrată, mi-am lipit fața de piatra pe care fusesem așezată. Era foarte mare și foarte atent lustruită… Dumnezeu m-a întrebat: “Deci, vrei răspunsul la întrebarea ta? Ridică-ți fața și uită-te la piatra pe care stai.”. Mi-am ridicat capul și am tresărit când mi-am văzut reflecția în piatra masivă. Am văzut că piatra era “mândria”. Am îndepărtat-o în tăcere.

Apoi, Dumnezeu a spus un lucru ciudat. “Acum trebuie să pleci. Voi merge cu tine și voi sta și aici, în același timp”. Am început să protestez: “Mai sunt și alte pietre de îndepărtat. Vreau să fii aici!”.

“Am spus că voi merge cu tine. Îți amintești de floarea care ți-a căzut la picioare, de mâna care ți s-a întins, de străinul care ți-a arătat autocompătimirea?” “Da”, am oftat, “da, îmi amintesc”.

“Atunci trebuie să pleci și să faci și tu la fel. De la cel căruia i s-a dăruit mult, se așteaptă să dăruiască mult. Oriunde mergi, voi merge cu tine. Și, oricând te vei întoarce aici din pricina ispitelor, sau ca să mai îndepărtezi pietre, voi fi aici pentru tine.”

Am plecat. Am văzut zidurile altora și, atunci când am putut, am aruncat o floare peste ele sau mi-am băgat mâna prin vreo deschizătură. Zidurile erau incredibil de urâte. Am auzit suspine adânci de dincolo de ziduri și inima m-a durut. “Nu vrei să-l ajuți și pe omul ăsta?”, I-am strigat lui Dumnezeu într-o zi.

M-am întors la zidul meu și prezența binecuvântată a lui Dumnezeu era acolo. Împreună, am îndepărtat pietrele “frica”, “neîncredere” și “indiferența”.

Apoi, Dumnezeu a spus “Acum începi să înțelegi iubirea. Fără iubire, lucrurile pe care ți le-am spus nu ar avea nici un sens. Vei începe să trăiești în pace și înțelegându-i pe toți acei oameni din jurul tău despre care credeai că nu sunt tău.”

Așa am continuat, încercând să ajut – uneori doar așteptând lângă un zid, uneori aruncând o floare, alteori apucând o mână.

preluat de aici

duminică, 22 noiembrie 2009

"Mamă" şi "Mămică"

Nu am mai povestit de mult ce mai fac fetele. Ce mai fac eu cu fetele.
Cresc, sunt mari. Au avut prima teză. A fost cam bulversant pentru mine. Deşi le văd cum se înalţă, cum devin din ce în ce mai responsabile şi independente, parcă nu m-am gândit că sunt mari până ce m-au anunţat că au teză. Deşi nu sunt la o vârstă prea înaintată (am prietene care la vârsta mea au primul bebeluş), totuşi teza asta m-a cam pus pe gânduri. Criză de adolescent întârziat.
În continuare, îmi place să mă joc cu ele.
Ultimele găselniţe sunt nişte "jocuri" de la metoda ESPERE, a psihologului Jacques Salome.
Alternanţa funcţiilor "mamă" - "mămică".
Pe scurt, cele două funcţii reprezintă două faţete esenţiale ale rolului nostru de părinte ce trebuie să-l ajute pe copilul nostru să crească frumos, capabil să se desprindă la vremea potrivită de cuibul familiei şi să zboare liniştit în viaţă. Le aplicăm chiar dacă nu le conştienizăm. Întotdeauna vom fi şi mai blânde, tolerante şi mai aspre, exigente.
***
Conform teoriei, funcţia "mămică" este pusă în slujba satisfacerii nevoilor fundamentale ale copilului de hrană, siguranţă, iubire şi apreciere. Se caracterizează prin: prezenţă apropiată, caldă, disponibilă; prin utilizarea tuturor mijloacelor non-verbale: mângâiere, privire, respiraţie, energie binevoitoare. Este o relaţie susţinută pe "a da" şi "a primi", concepte pe care le găsiţi explicate pe scurt în aceste imagini preluate de aici.


Metoda ESPERE spune că "funcţia "mamă" este un ansamblu de comportamente, gesturi, atitudini, cuvinte, intervenţii ce vizează demitizarea iluziei cu privire la atotputernicia infantilă (această iluzie îl face să creadă că toate dorinţele lui vor fi satisfăcute). E o funcţie care oferă mai puţine gratificaţii decât cea de "mămică", mai frustrantă, care presupune mai multe privaţiuni şi poate da naştere la conflicte.
Dozată armonios, această funcţie poate susţine pozitiv întâlnirea copilului cu privaţiunile vieţii."
Cele două funcţii presupun distingerea între nevoi şi dorinţe. Astfel, e esenţial pentru un părinte să înţeleagă că el nu e pe lume pentru împlinirea dorinţelor copilului, ci pentru determinarea împreună cu acesta dacă sunt realiste şi ajutarea lui la îndeplinire. Părintele este însă obligat să satisfacă nevoile copilului. Trebuie de observat dacă în spatele unei dorinţe se află o nevoie şi aceea trebuie satisfăcută. Aici găsiţi un articol sugestiv.
După această minitrecere în revistă a bazei teoretice, să povestesc cum am aplicat eu şi rezultatele.
***
Nu aş fi crezut că aplicarea unei astfel de metode ar putea avea cu adevărat un efect, dar am zis să o iau ca pe un joc. Le-am rugat pe fete să-mi facă 2 ecusoane: unul pe care scrie "mamă" şi unul pe care scrie "mămică" şi le-am explicat pe scurt ce semnificaţie va avea fiecare ecuson pe care-l voi purta.
Efectul a fost imediat. În primul rând, nu a funcţionat unilateral, doar asupra fetelor. Eu însămi am devenit mai atentă asupra funcţiilor pe care le am. Spre exemplu, la masă, deoarece trebuie satisfăcută o nevoie fundamentală, vom folosi funcţia de mămică. Mesele trebuie să se desfăşoare într-un mediu plăcut, destins. Purtarea ecusonului îmi aduce aminte să nu le cicălesc să mănânce (noi cam avem probleme cu mâncarea), dar le atrag atenţia că în acelaşi timp sunt responsabilă de creşterea lor sănătoasă, deci trebuie să mă ajute să fiu mămică şi să le satisfac această nevoie. Nu mi-a venit să cred ce efect a avut!
Când se mai foloseşte funcţia "mămică", obligatoriu: la despărţiri (când eu sau ele plecăm de acasă), la culcare, în momente rituale, festive (chiar dacă acest moment e o cină în familie). Când alternează funcţiile: la teme (dacă sunt mai studioşi din fire, folosim funcţia mămică, dacă nu, şi e nevoie de mai multă fermitate, cea de mamă). Funcţia de mamă o folosim la obligaţii în general: curăţenie în cameră, în general, lucruri care le fac mai puţină plăcere dar trebuie făcute.
Fetele au primit foarte încântate acest joc şi au intrat cu plăcere în el. Îl recomand la toată lumea pentru că poate fi aplicat de la cele mai fragede vârste. Fireşte, fără prea multă teorie :D

luni, 2 noiembrie 2009

"Doamne, nu pot, vino Tu!"

Recent, cineva mi-a spus: "mi-ar plăcea să nu fiu atât de..." şi urma o etichetă. Mă gândeam câte eforturi depunem noi, oamenii normali, să devenim "mai normali", conformi cu o imagine pe care ne-am creat-o despre cum ne-ar plăcea să fim, niciodată deschişi la ceea ce suntem "chemaţi" să fim. Credem că dacă ne cosmetizăm, dacă tăiem în carne vie, înlăturând "ce e urât", ce e "rău" în noi, ba mai punem şi deprinderi şi obişnuinţe frumoase, suntem "creştinii" care trebuie să fim.
De cele mai multe ori, lucrurile care nu ne plac la noi sunt tocmai cele pe care nu le vom putea schimba de fapt niciodată, confundând această neputinţă cu smerenia.
M-am gândit la Sfinţii Apostoli, cei mai apropiaţi de Mântuitorul.
Sfinţii Ioan şi Iacov, "fiii Tunetului" - superiori, mândri, cerându-I Domnului să-i pună unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Şi Ioan şi-a sprijinit capul pe pieptul Mântuitorului, pentru ca apoi să fie singurul ucenic aflat la picioarele Lui, când Acesta se afla pe cruce.
Sfântul Petru, infatuat, impulsiv, ofensat la ideea că Îl va trăda pe Domnul. Şi chiar o va face!
Şi totuşi, această impulsivitate l-a făcut să sară din corabie, şi să meargă pe mare.
Apoi, m-am gândit la tâlharul "cel bun", de pe cruce. Câte nu o fi făcut el în viaţa lui, că după cum el însuşi recunoscuse, nu a ajuns degeaba acolo. Şi totuşi, Mântuitorul i-a spus "astăzi vei fi cu Mine în rai"
Avem iluzia că "dacă am fi mai..." am plăcea celor din jur, ne-am plăcea poate nouă înşine, i-am fi plăcuţi lui Dumnezeu şi am "merita" chiar cumva să "intrăm în rai". "Smerenia" nu ne va lăsa niciodată să pronunţăm asta, că "merităm" să intrăm în rai, dar şi noi, acolo, am făcut tot ce-am putut ca să fim mai... (buni, cuminţi, oneşti etc.) Dacă suntem mai atenţi la nuanţă, ne gândim că n-am făcut totuşi tot ce-am putut, dar, oricât, măcar ne-am abţinut cât de cât de la rău şi măcar pentru asta...
Dacă am şti cât pierdem încercând să fim ceva ce nu suntem, în loc de a ne aduce în faţa Domnului exact aşa cum suntem, cu ceea ce urâm mai mult la noi!
Încercăm din răsputeri "să fim mai..." frumoşi, buni, deştepţi, bogaţi, iubiţi, iubitori, însă uităm un lucru mărunt, dar esenţial: să fim
Să nu încercăm să curăţăm noi, ci să-L chemăm pe El să ne spele! Şi să nu-l chemăm să ne cureţe doar în locurile în care şi noi suntem în stare, cât de cât să le aranjăm "căci, Doamne, uite, m-am abţinut de la a înjura" "sau uite, Doamne, m-am purtat amabil cu colegul de serviciu, chiar dacă e un mârlan" ci acolo unde e atâta mizerie încât şi nouă ne e frică, ori ruşine să ne uităm! În acele locuri să-L chemăm şi să spunem "Doamne, nu pot, vino Tu!"

miercuri, 21 octombrie 2009

Despre dragoste sau "dacă m-ai iubi, ai..." sau Efeseni 5



Se vorbeşte mult în zilele noastre despre îmbunătăţirea vieţii de cuplu.

Am citit şi eu multe articole pe temă, dar sunt genul de om care degeaba îşi face liste de reguli ori citeşte tone de reţete, pentru că memoria nu mă ajută să pun în practică exact ceea ce citesc.

Am nevoie de medicamente concentrate, pe care să le iau „o dată pe zi”.

Şi după lectura multor cărţi şi articole, baza a rămas tot Sfânta Scriptură. Într-un moment de cumpănă al vieţii mele, când toată „teoria” s-a disipat din mintea mea, singurul precept care mi-a rămas ca sprijin a fost „femeia să-şi respecte bărbatul”. ("fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat" Efeseni 5, 33)

Am auzit nu mai ştiu pe unde că „sunt călugăr” e un lucru pe care trebuie să şi-l spună un călugăr în fiecare dimineaţă când se trezeşte. Că monahismul nu e un vot care se depune odată, la tundere şi asta ajunge pentru toată viaţa.

Cred că, aplicat la viaţa de familie, „sunt soţie” e un lucru de care femeile căsătorite au nevoie să-şi amintească în fiecare dimineaţă. Gândul acesta - „sunt soţie” - trăit conştient (în conformitate cu Taina Cununiei) poartă în el sămânţa seriozităţii cu care îmi asum rolul acesta. Şi poartă în el respectul pe care îl acord soţului, respect care e esenţial pentru bunul mers al unei căsnicii.

Soţia e cea care trebuie, mai întâi, să se plece soţului, într-o smerenie care nu o coboară, ci o ridică la demnitatea pe care o are. O soţie smerită (a nu se înţelege prin asta că tolerează un comportament abuziv) poate muta munţii din loc, prin soţul ei. Smerenia ei, baza respectului pe care îl are faţă de el, îl va face pe acesta să strălucească din iubire. Simţind respectul ei, el va putea să-şi exprime în realitate întregul potenţial pe care îl are, cu care l-a înzestrat Dumnezeu.

O soţie smerită nu are aşteptări. Nu va spune niciodată „dacă m-ai iubi, ai...” Ea respectă în cel pe care l-a ales, din dragoste, pe Însuşi Domnul (Efeseni 5, 22).

vineri, 16 octombrie 2009

Oameni singuri


Aşa e dintotdeauna, dar mie abia în ultima vreme mi-a atras atenţia - foarte mulţi oameni singuri. Şi bărbaţi, şi femei. Nu-şi găsesc perechea cu care să meargă pe drumul vieţii. Deşi îşi doresc foarte mult. De asemenea, oameni care vor să aibă copii şi nu au. Oameni care au familie dar se simt neîmpliniţi.
Este multă tristeţe şi singurătate în lume. Nu mă mai refer la boli şi dezastre, ci la cei "normali", care nu-şi găsesc rostul.
Viaţa din zilele noastre e o mare păcăleală. Peste tot ni se promite satisfacţia, dar sufletul nostru rămâne tot gol. Cu cât băgăm mai multe în el, cu atât parcă strigă mai tare: "Pe mine nu mă iubeşte nimeni!"
Stăm unii lângă alţii, fiecare în singurătatea lui şi nu găsim pe nimeni să ne iubească. Aşteptăm să fim iubiţi. Aşteptăm să umplem golul din sufletul nostru cu iubirea celorlalţi. Care, şi ei aşteaptă acelaşi lucru. Să le umplem noi golul cu iubire... Iubire pe care nici noi n-o avem.
Oare unde e iubirea, de tânjim atâta după ea dar nu e nimeni să ne-o dăruiască?

miercuri, 14 octombrie 2009

Sfânta Parascheva



Anghelos, Trei Ierarhi, Iaşi - Sf. Parascheva- Stihirile Laudelor
Asculta mai multe audio Muzica

Anghelos - Trei Ierarhi Iaşi - Sedealna Dupa Polieleu Sf. Parascheva
Asculta mai multe audio Muzica
Azi-noapte mi-a ajutat Sfânta şi am fost la Priveghere şi la Sf. Liturghie.
Deoarece plouase, organizatorii se gândiseră că şi slujba de azi se va ţine în catedrala mare, aşa încât au mutat Sf. Liturghie de la miezul nopţii în catedrala veche.
Când am intrat acolo, plin de pelerini. În străni, pe jos, cu pături, pe bagaje, plin, plin de pelerini care se odihneau. Nu aveai pe unde să faci un pas.
Părintele Valerian i-a rugat să se ridice, să-şi strângă lucrurile, pentru că va fi slujbă. Dar să fie totul cu linişte şi pace, ca să nu o supere pe Sfânta.
Aşa ceva nu am mai văzut. Nici nu se auzeau în timp ce se aranjau. Bineînţeles, biserica era plină până la refuz.
La sfârşit mulţi oameni la împărtăşit. Sentimentul meu de "an nou" a continuat. Sfânta m-a copleşit anul acesta cu daruri.
Azi totuşi Sf. Liturghie s-a ţinut afară. Înaltul Teofan a zis că e mai bine să fim cu toţii împreună, pentru jertfa pelerinilor. Iar afară, frig, frig.
Îmi pare rău că nu am poze.

marți, 13 octombrie 2009

Hadâmbu


Azi am mers la mănăstire la Hadâmbu. A fost duminică resfinţire, dar nu am reuşit să ajung. Mare mi-a fost bucuria să văd că altarul încă mai era deschis spre închinare.
Acum plouă şi bate vântul şi e frig.
Mă gândesc la sărmanii pelerini.
La noapte sper să ajung la priveghere. Am aşa o bucurie, de parcă ar fi anul nou.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Sărbătoarea Sfintei Parascheva...


A început azi de dimineaţă, când sfintele moaşte au fost scoase în curtea Catedralei, spre închinare. Deja rândul de pelerini este foarte mare. Oraşul este plin de crizanteme, baldachinul Sfintei este plin de crizanteme, crini şi trandafiri... pelerinii au sosit de prin toate colţurile ţării... Iubesc aerul acesta de sărbătoare.

luni, 5 octombrie 2009

Animăluţe din dovleci

Pentru că e toamnă şi e momentul decoraţiunilor cu dovleci, am căutat pe net idei. Doar clasicul cap cu lumânare nu mi se părea suficient :).
Am găsit câteva fotografii şi cu modul de realizare foarte interesante, aici
Iată ideile care mi-au plăcut cel mai mult:
Un ursuleţ

şi o omidă.
Voi încerca să fac şi eu ceva cu fetele, să vedem ce ne iese.

joi, 24 septembrie 2009

Un gând pentru Maica Siluana


La mulţi ani şi un gând de mulţumire!

Sfântul care s-a luptat cu deznădejdea


Vieţuit-a pe pământ un om, bărbat de uriaşă putere a duhului, numele lui - Simeon. Îndelungă vreme se ruga el cu nestăvilit plâns: „Miluieşte-mă!“; dar nu-l auzea Dumnezeu. Luni de zile a petrecut într-o astfel de rugăciune, iar puterile sufletului i s-au sleit; a ajuns până la deznădejde şi a izbucnit în strigăt: „Eşti de neînduplecat!“. Iar când, cu aceste cuvinte, în sufletul său istovit de deznădejde încă ceva s-a sfâşiat, dintr-odată, pentru o clipită, a văzut pe Hristos Cel Viu; o flacără i-a umplut inima şi întreg trupul cu atâta putere, încât, dacă vedenia s-ar fi prelungit încă o clipă, ar fi murit. De atunci el niciodată nu a mai putut uita acea negrăit de blândă, nemărginit de iubitoare privire a Lui Hristos, plină de bucurie şi de covârşitoare pace, şi următorii îndelungaţi ani ai vieţii sale a purtat necontenit mărturia faptului că Dumnezeu dragoste este, dragoste nemărginită, de necuprins... (continuare)

miercuri, 23 septembrie 2009

pisicuţa noastră





Ce e
ste "Miercurea fara cuvinte"?

Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la "Wordless Wednesday" ( "miercurea
fara cuvinte"), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul "wordless"- adica "fara cuvinte".

vineri, 18 septembrie 2009

Din secretele unei căsnicii fericite


Am descoperit recent o carte foarte interesantă, referitoare la arta de a avea o căsnicie frumoasă. Se numeşte „Cum să-ţi îngrijeşti soţul”, de dr. Laura Schlessinger şi poate fi procurată de aici. Abia am început s-o citesc, dar deja mi-a atras atenţia cu câteva lucruri. Îmi place foarte mult că valorizează rolul femeii în familie (care în ultima vreme este „uşor” subminat de mesajele feministe transmise pe toate canalele).

Mi-a atras atenţia un mesaj al unei soţii care a sesizat rolul recunoştinţei în viaţa de cuplu şi cum se poate exersa aceasta practic:

  • "Îi mulţumesc zilnic lui Dumnezeu pentru că am un bărbat minunat, subliniind în mod special calităţile pentru care sunt recunoscătoare;
  • Caut zilnic modalităţi de a-i mulţumi soţului meu (încercând să înţeleg ce îl mulţumeşte, să-i anticipez nevoile);
  • Evit cărţile, emisiunile, revistele care descriu cum ar trebui să fie o căsnicie, o familie sau un soţ şi fac un efort conştient să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am, în loc să-i schimb pe cei din jur;
  • Îmi asum responsabilitatea pentru propria mea stare emoţională; încerc să fiu odihnită, să nu exagerez şi apoi să mă plâng, să păstrez contactul cu prietenii care au o influenţă pozitivă asupra mea;
  • Mă concentrez asupra faptului că trebuie să întreţin un cămin şi îmi aduc aminte că asta e cea mai importantă responsabilitate a mea, reprezentând o valoare eternă; cu cât fac mai mult acest lucru, cu atât sunt mai fericită şi mai mulţumită."

miercuri, 16 septembrie 2009

Sfânta Teosevia, Slujitoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor

Sfânta Teosevia (10 ianuarie) a fost soţia Sf. Grigorie de Nyssa. Datorită curăţiei vieţii sale şi dorinţei de a sluji oamenilor, a intrat în rândul diaconiţelor, după rânduiala bisericească a vremii (sec IV)

Era binecunoscută locuitorilor din cetatea Nyssei, regiunea Capadociei, prin viaţa sa plină de nevoinţe şi dedicată slujirii aproapelui. Ca diaconiţă, în biserica din Nyssa, îi îngrijea pe cei bolnavi, dădea hrană celor săraci, se ocupa de creşterea orfanilor şi catehiza femeile în vederea primirii botezului creştin. Întocmai cum arată şi numele, Teosevia şi-a închinat viaţa slujirii Bisericii, preamărindu-L şi adorându-L pe Hristos. Atunci când Sfântul Grigorie a trebuit să ia calea exilului vreme de trei ani, Sfânta Teosevia l-a urmat cu aceeaşi credincioşie şi dăruire de sine ce i-a caracterizat mereu trăirea.

Trecerea la Domnul, din anul 395, a Sfintei Teosevia a îndurerat întreaga comunitate creştină. La moartea Sfintei Teosevia, Sfântul Grigorie de Nazians îi scria Sfântului Grigorie, pentru a-i uşura suferinţa: "... Ea, care a gustat din binecuvântările vieţii, a scăpat de amărăciunile acesteia prin scurtarea anilor şi, mai înainte ca ea să fie obligată să poarte doliu pentru tine, a fost cinstită de către tine prin acea solemnă slujbă de înmormântare. Crede-mă că şi eu plâng după ea, dar, dacă nu ca tine, ceea ce ar fi o exagerare, atunci o plâng cu o întristare mai mică doar decât a ta. Dar trebuie să simţim prezenţa atotprezentei pronii Dumnezeieşti, cea care acum a luat-o pe Teosevia mea (şi o numesc 'a mea' fiindcă a trăit o viaţă înduhovnicită iar înrudirea spirituală e mai puternică decât cea trupească). Teosevia, slava Bisericii, podoaba lui Hristos, sprijinul generaţiei noastre, speranţa femeilor; Teosevia, cea mai frumoasă şi mai slăvită dintre toate toate frumuseţile din Brethren; Teosevia, cu adevărat sfântă, cu adevărat soţie, de preot de o egală cinstire şi vrednicie faţă de Sfintele Taine..."

Să luăm aminte aşadar la viaţa jertfelnică a Sfintei Teosevia, soţie preacinstită, diaconiţă devotată Bisericii, plină de iubire faţă de Hristos şi faţă de oameni. Să medităm la deosebita preţuire şi veneraţie pe care marii Părinţi ai Bisericii au arătat faţă de parfumata floare întru virtuţi a Capadociei. (Sinaxarul Sfinţilor Capadocieni, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2009)

duminică, 13 septembrie 2009

Gânduri la rădăcina Crucii


Nu ştiu cum e la alţii Crucea, dar la mine o simt fizic, înrădăcinată în durere, atunci când trebuie să renunţ la mine. De aceea am început s-o cunosc atât de bine când mă doare ceva. Şi când mă doare, îmi aduc aminte de darurile trecute şi mă întreb: „Doar bucuria o voi primi? Durerea nu?” Şi întotdeauna, dar întotdeauna, din această durere ţâşneşte bucuria, învierea. Dar niciodată nu o pot prevedea sau determina înainte. Înainte de a conştientiza această durere. Câtă vreme „sunt durută” şi plâng de durerea lui „de ce aşa? – eu vreau altfel”, am impresia că nu se va termina niciodată. Şi când îmi dau seama că la acest "altfel" trebuie să renunţ (de vreme ce chiar "aşa" e şi nu "altfel"), atunci durerea devine sfâşietoare.
Bucuria e de la Domnul, El coboară în durerea mea şi mă ridică, învăluindu-mă în cer.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Chemarea la sfinţenie


"Un părinte duhovnicesc a fost întrebat de un om căsătorit:
Cum aş putea eu, care trăiesc în lume, să rămân în prezenţa lui Dumnezeu?
Stareţul a răspuns:
Fă totul ca împreună-lucrător al lucrării lui Dumnezeu
A fi împreună-lucrător cu Dumnezeu în îndatorirea căsniciei şi creşterii copiilor creştini este un rol măreţ şi sfânt... Tot ce înveţi despre căsătorie, tot ce lucrezi pentru căsnicia ta este întru mântuirea copiilor tăi, iar acesta nu e un lucru mic, ci unul de valoare veşnică" (Maica Magdalena, Essex)

vineri, 11 septembrie 2009

A pune început

În scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim adeseori acest îndemn: să pui început, sau pun început, sau am pus început, sau voi pune început. Întâlnim acest îndemn la Sfinţii Părinţi, dar îl întâlnim şi în zilele noastre. Mi-e teamă însă că nu ştim că nu ştim exact ce înseamnă acest îndemn şi ce vrea să spună cineva atunci când îl foloseşte.
***
Din câte vedem în scrierile Sfinţilor Părinţi, se poate ca cineva să spună, sau chiar să şi simtă, în fiecare clipă, nevoia de a spune pun început. Şi aceasta nu doar la începutul anului, nu doar când ne aflăm în vreun popas al vieţii noastre, nu doar la începutul vieţii noastre, ci la începutul fiecărei clipe... Sfinţii puneau început în fiecare zi şi, fără să-şi dea seama, la final s-au aflat pe malul celălalt.
Ce înseamnă că la final s-au aflat pe celălalt mal? Să urmărim un exemplu.(foto)
Un copilaş vrea să se urce pe o scară. Îşi ridică piciorul pe prima treaptă şi se străduieşte să ducă şi celălalt picior pe treaptă. Nu reuşeşte şi cade. Copilaşul încearcă şi altă dată, dar nu reuşeşte. Încearcă iarăşi şi iarăşi cade. Îşi continuă strădania, fără să ţină cont că a eşuat o dată, de două ori, de trei ori...! Nu se lasă biruit de nereuşita lui, Mama copilului îl urmăreşte de deasupra scării, fără să fie văzută de copil. Văzându-i strădania şi faptul că nu-i pasă de eşecul lui, coboară, îl ia în braţe şi, una câte una, îl urcă pe copil toate treptele. Cam aşa puneau sfinţii încontinuu început şi la sfâtrşit se aflau pe malul celălalt. (Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, teminţa mea)

joi, 25 iunie 2009

"Opreşte-te puţin şi ia aminte!"

"În ciuda faptului că ceea ce i se întâmplă omului este cercetarea lui Dumnezeu, el nu poate să o vadă astfel. Se gândeşte că nu rezistă, socoteşte că durerea este prea mare, că necazurile sunt copleşitoare, că chinurile sunt irezistibile şi zice: "Ce să mă fac? Nu mai pot!" Lucrurile nu stau însă aşa. Tocmai pentru că suferi, pentru că eşti constrâns, că ai înlăuntrul tău răni, că vin asupra ta toate, că nu mai există nicio nădejde, nicio cale de ieşire, nici sprijin sau mângâiere, tocmai pentru că ţi se întâmplă toate acestea, nu este numai un indiciu, ci însăşi dovada prezenţei lui Dumnezeu. Dovada că se preocupă de tine, că El se apropie de tine şi chiar te atinge. Te vede, te ştie, te înţelege şi vrea să te miluiască. Deci, opreşte-te o clipă, ai puţină răbdare şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu!

De ce suferi atât de mult, de ce te simţi atât de rănit, atât de descurajat, de ce crezi că te sufoci, că te pierzi? De ce? Nu din altă pricină, ci pentru că înlăuntrul tău este multă împotrivire.
***
Şi iată cum lucrează împotrivirea aceasta... Fie că înţelege cineva, fie că nu înţelege - deşi nu este îndreptăţit să nu înţeleagă; în realitate nu doreşte să înţeleagă - acolo, în străfundul omenesc, există ego-ul, plăcerea de sine, egoismul, în general toată tendinţa de autonomie a omului faţă de Dumnezeu. Deşi simţi, într-un fel sau altul că pe toate le îngăduie Dumnezeu pentru tine, tocmai ca să intre înlăuntrul tău harul Lui, tu te împotriveşti şi zici: "Nu, nu pot!" Nu poţi? Cu atât mai bine! Predă-te lui Dumnezeu! Spune-i "da!" lui Dumnezeu! Şi vei vedea cum se va uşura grabnic durerea. Dar nu numai atât, ci şi încetul cu încetul vei vedea cu ochii şi vei simţi lucrarea harului lui Dumnezeu înlăuntrul tău. Suferinţa va începe să se îndulcească, să devină cerească, aşa cum şi este de fapt. Se va manifesta ca har al lui Dumnezeu, ca minune a Lui, ca atingere dumnezeiască şi ca dulceaţă divină." (Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina suferinţei)

luni, 15 iunie 2009

Cum să-ţi protejezi copiii

Este greu să te vadă copilul făcând "pozne", ca adult. Pentru situaţiile în care am greşit, le-am spus că greşim cu toţii, şi adulţii, şi copiii, dar că trebuie să încercăm să ne îndreptăm.
Dar atât de clar ca în acest fragment al Maicii Siluana nu aveam formulat în minte această idee.
"In acelasi timp copilul trebuie sa afle, fara sa vada la televizor neaparat, ca nu toti oamenii sunt buni. Ii spuneti: Ai vazut ca nici eu nu sunt buna tot timpul, ai vazut ca sunt trista. Nici tati nu e cel mai bun, ai vazut cum se supara. Deci noi oamenii suntem si rai si buni, la unii rautatea e mai mare, la unii mai mica. Toti oamenii ne-am nascut ca sa transformam rautatea in bunatate. Uite ce rau esti acum! Hai sa ne rugam sa te faca Dumnezeu bun. Ai vazut, mami, ce rea eram adineauri? Roaga-te pentru mine sa ma fac buna. Asta este lucrarea noastra, sa transformam si avem datoria sa ne aparam de rau. Ai vazut ca sunt niste baieti care sunt rai si care pot sa te bata. Deci ce faci? Trebuie sa treci pe partea cealalta, sa te feresti. Copilul trebuie sa stie ca in lume sunt lucruri rele si ca trebuie sa se apere. Si cei care il apara sunt parintii. Si cei care trebuie sa il apere sunt legea, politia si noi trebuie sa pretindem asta. "

joi, 14 mai 2009

Dimensiunea veşniciei

M-am gândit la postarea Irinei despre portretul femeii ortodoxe dar, meditând la asta, nu mi-au venit în minte care ar trebui să fie "trăsăturile" femeii ortodoxe, ci mai mult mă gândeam ce ar defini o viaţă ortodoxă. Subscriu la ideea aceasta, că viaţa ar trebui să fie modelată de Duhul Bisericii.
Mi-a plăcut foarte mult o 'definiţie' a părintelui Teofil cu privire la viaţa ortodoxă:
"O viaţă ortodoxă trebuie să fie o viaţă care prelungeşte Sfânta Liturghie în viaţa socială, în viaţa de toate zilele, în înţelesul că la Sfânta Liturghie se spune: "Cu pace să ieşim" şi credincioşii răspund: "Întru numele Domnului", ceea ce înseamnă că şi după Liturghie trebuie să fie o Liturghie, adică o slujbă de preamărire a lui Dumnezeu şi o slujbă de transformare a naturii, de transformare a vieţii noastre, de transformare a simţirii noastre, de transformare a fiinţei noastre spre bine."
Iar Maica Siluana spune, în acelaşi duh, să binecuvântăm pe tot omul, să ne vedem văzuţi de Domnul în tot ce facem şi să lucrăm toate ca pe ceva sfânt.
În momentul în care punem orice activitate pe care o avem de făcut sub privirea Domnului, chemându-L martor şi ajutor, atunci totul devine un act liturgic. Să vezi cum, având un copilaş înspre vârsta de un an, ştiţi, vârsta aceea la care-i place să arunce lucrurile doar de dragul gestului de a-i fi date înapoi şi tot aşa, lucru care ne exasperează de cele mai multe ori şi ne face să spunem: 'uf! nimic nu pot face! eu am atâta treabă şi trebuie să fac chestia asta fără sens'
Ei, gestul acela de a-i da copilului de zece ori jucăria, devine un act liturgic. Ori strânsul jucăriilor de prin casă de zeci de ori pe zi, acelaşi şi acelaşi gest repetat, care parcă îţi opreşte viaţa în loc, parcă nu are nici un sens... gestul acela îţi poate aminti de răsăritul soarelui în fiecare dimineaţă... care poate nu ar avea nici un sens... în fiecare dimineaţă, iar răsare, şi răsare, şi răsare... pentru ce repetitivitatea asta a gesturilor? Pentru ce mersul zilnic la serviciu, pentru ce curăţenia zilnică în casă, când mâine va fi la fel... şi presupunând că va fi altceva, acel altceva va deveni perpetuu, până când va fi înlocuit de altceva... Şi ce sens ar avea toate astea dacă nu ar fi, fiecare, tot atâtea posibilităţi de întâlnire cu Domnul? Sensul e aici, acum, nu mâine, nu peste 2 ani, când voi reîncepe serviciul, după concediul de maternitate, nu peste 3 ani, când voi termina facultatea, nu atunci..., când voi... Aici, acum este momentul în care dau sens întregii vieţi.
Cred că asta e esenţialul unei vieţi ortodoxe, posibilitatea de a trece din acest timp, acum, în veşnicie, prin liturghia continuă ... de a înveşnici timpul, cum spun Părinţii.

vineri, 8 mai 2009

Fiţi desăvârşiţi...

''Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, va spune:
N-am păzit poruncile. Deşi mă rog ziua şi noaptea şi mă străduiesc să făptuiesc toate virtuţile, n-am atins încă iubirea de Dumnezeu N-am ajuns la această poruncă decât arareori, dar sufletul meu năzuieşte să rămână aici pururea.
Atunci când gândurile venite din afară se amestecă cu mintea, atenţia ei se îndreaptă în acelaşi timp asupra lui Dumnezeu şi asupra lucrurilor lor, astfel încât, porunca de a iubi din tot cugetul şi din toată inima noastră nu e împlinită.'' (Sf. Siluan)
***
Citind acest fragment şi altele de genul, nu se poate să nu-mi vină în minte şi ideea că bine, asta spun sfinţii, asta au trăit ei, dacă ei 'se plâng' că nu-L iubesc pe Dumnezeu, de una ca mine, ce să mai zic.
Şi totuşi... iubirea (de Dumnezeu şi de aproapele) e poruncă. Nu e îndemn, nu e sugestie, nu oferă alternativă. Nu e ceva ce aş putea eluda, faţă de care să pot spune 'n-am ştiut'. Şi mai ales, se poate împlini, pentru că altfel nu ar fi fost poruncă. Dar nu oricum, ci aşa cum spunea arhim, Sofronie, chemând harul.
"Poruncă nouă dau vouă: iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi iubiţi unul pe altul. " găsim în Evanghelia după Ioan (In 13, 34), iar la Marcu: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă (Mc. 12, 30-31)
Apoi, încercând să intru în comuniune cu Domnul, altă cale nu există, decât aceea a făptuirii din credinţă, necondiţionate.
"Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun? Oricine vine la Mine şi aude cuvintele Mele şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă: asemen a este unui om care, zidindu-şi casă, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe piatră, şi venind apele mari şi puhoiul izbind în casa aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră. Iar cel ce aude, dar nu face, este asemenea omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie, şi izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut şi prăbuşirea acelei case a fost mare." (Lc. 6, 46-49)

joi, 7 mai 2009

"Nu putem face poruncile fără a avea harul"

„Nu putem face poruncile fără a avea harul; dacă oamenii ar înţelege că acest lucru depăşeşte puterile lor fireşti şi i-ar cere lui Dumnezeu să-i ajute prin harul Său, cu siguranţă ar primi acest dar.” (Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie)

Îmi zicea cineva odată că nu trebuie să se roage să-l ajute Dumnezeu chiar la toate mărunţişurile.

Citind fragmentul de mai sus, mi-am adus aminte de acea situaţie şi de toate situaţiile 'mărunte' ale vieţii, care constituie poruncile mele, ascultările mele.
Am mândria de a face 'eu', de a rezolva 'eu' problemele. Cu ajutorul Domnului, fireşte!
Chiar şi când fac o faptă de filantropie, o fac ca şi cum aş avea eu putere şi iată, prin asta împlinesc porunca iubirii aproapelui.
Fragmentul de mai sus mi-a adus aminte că orice orientare spre, prin voinţă şi orice act, prin făptuire, nu e rezultatul efortului meu ci darul Lui.

sursa imagine


Dimpotrivă, pentru mine e atât de greu, e imposibil, cum îi place părintelui Rafail să spună. Îmi e uneori de-a dreptul imposibil să mă apuc de șters praful, deşi e nevoie. Sau uneori îmi e imposibil să-mi fac rugăciunea de dimineaţă, dar să mai citesc şi vreun acatist, ceva. După perioade de intensă 'activitate duhovnicească', deodată mă trezesc că îmi e imposibil să mai citesc o rugăciune.

Şi atunci îmi dau seama că perioada dinainte nu a fost râvna mea, ci darul Lui. Că a fi râvnitor în ... (şi aici se poate pune totul, de la rugăciune, la lecturi, la treburi casnice, cu copiii, cu soţul, la serviciu şi tot ce înseamnă implicare şi viaţă) nu e 'al meu' (şi asta văd foarte bine în momentele în care nu mă pot mişca efectiv înspre a face) ci tot al Lui.

Toate mărunţişurile vieţii sunt tot atâtea 'chemări' ale lui Dumnezeu, la care suntem chemaţi să răspundem, dar la care nu putem zice da fără El.

Ce dăm noi, e doar puţină, foarte puţină bună-voinţă. Voinţa de a primi darul. De a lucra cu ce dă El, nu cu ce avem noi.

Încercând să ducem o viaţă cât de cât în duhul rânduielii lui şi ascultării de Dumnezeu, avem nevoie să cerem ajutor în absolut tot ce facem, pentru ca totul să devină semn al lucrării Lui, să fie binecuvântat, să fie răspuns la chemare.
 

marți, 5 mai 2009

iar eu să mă micşorez

“Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (In. 3, 30)

În cărţile ce tratează subiecte de psihologie şi inteligenţă relaţională, de îmbunătăţire a relaţiilor cu celălalt, vom găsi cu siguranţă şi măcar un paragraf, dacă nu un capitol întreg referitor la folosirea în conversaţii a pronumelui eu ori se propune experimentul de a număra de câte ori apare acest pronume în discuţiile pe care le avem. Se sugerează ideea că, pentru îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale, ar trebui să ne centrăm mai puţin pe noi înşine şi să-l vedem şi pe aproapele, interesele acestuia, problemele şi opiniile lui, să încercăm să vedem şi să acceptăm cu sinceritate punctul lui de vedere, chiar dacă nu coincide cu al nostru.
Mă întreb acum, dacă am avea o ‘discuţie’ cu Mântuitorul, de câte ori ar apărea în ‘conversaţia’ noastră cuvântul ‘eu’ şi toate ale sale: sunt, vreau, am, dă-mi, aş… dar… şi cât ar apărea ‘Tu’.
Dacă în relaţia cu ceilalţi oameni, încercarea de a mai micşora ponderea prezenţei propriei persoane dă rezultate verificate, de îmbunătăţire sigură a acesteia, oare cât de mult s-ar îmbunătăţi ‘relaţia’ cu Dumnezeu dacă şi aici ar fi mai puţin 'eu'?
Şi cum mai simplu ar fi aceasta, decât spunând ‘facă-se voia Ta, cu mine şi în lume’.

joi, 16 aprilie 2009

Răscumpăratu-ne-ai pe noi




sedealna Joia Mare
Asculta mai multe audio Diverse »
Rascumparatu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tau.
Pe Cruce pironindu-Te si cu sulita împungându-Te,
nemurire ai izvorât oamenilor,
Mântuitorul nostru, slava Tie.

miercuri, 15 aprilie 2009

Când slăviţii ucenici




Cand slaviti ucenici
Asculta mai multe audio Evenimente »
Troparul Joiei celei Mari (la Denie / Utrenie)

"Când slăviţii ucenici, la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubire de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat şi judecătorilor celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare şi-a agonisit; fugi de sufletul nesăţios, cel ce a îndrăznit unele care acestea asupra Învăţătorului. Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne, mărire Ţie".

marți, 14 aprilie 2009

Doamne, femeia ce căzuse




Doamne, femeia ceea ce cazuse...
Asculta mai multe audio Muzica »
Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe,
simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi tânguindu-se
a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând:
Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului,
şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului.
Primeşte izvoarele lacrimilor mele,
Cel Ce scoţi cu norii apă din mare;
pleacă-Te spre suspinurile inimii mele,
Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune.
Ca să sărut preacuratele Tale picioare
şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu.
Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în Rai în miazăzi,
de frică s-a ascuns.
Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale,
Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?
Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta,
Cel Ce ai nemăsurată milă

luni, 13 aprilie 2009

Cămara Ta, Mântuitorul meu




Cămara Ta, Mântuitorul meu,
O văd împodobită
Şi îmbrăcăminte nu am
Ca să intru într-însa.
Luminează-mi haina sufletului meu,
Dătătorule de Lumină
Şi mă mântuieşte!

sâmbătă, 11 aprilie 2009

Iată, Mirele

„Iată Mirele vine în miezul nopţii

şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind;

iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se.

Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi,

ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui;

ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule;

pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi”

(Troparul de la Denia de Duminică seara-Utrenia din Sfânta şi Marea Luni)



Aliluia, Iata Mirele
Asculta mai multe audio Muzica »

vineri, 10 aprilie 2009

Un documentar interesant despre pangasius

Ce peşte mâncăm?

Industrial cultivat în Vietnam de-a lungul râului Mekong , Pangasius sau cum îl numiti, a fost introdus recent pe piaţa franceză.
Cu toate acestea, într-o foarte scurtă perioadă de timp, aceasta a crescut în popularitate în Franţa. Francezii infuleca Pangas ca si cum ar fi ultima lor masa de supa de taitei. Sunt foarte, foarte accesibili (ieftini), sunt vânduzi fileuri fara oase şi au o aroma şi textura neutra (blanda); mulţi l-ar compara cu cod dar vandut mult mai ieftin. “But as tasty as some people may find it, there’s, in fact, something hugely unsavory about it”.
Continuarea articolului în limba română aici şi aici în engleză

Copiii au nevoie de încredere

De ce are copilul nevoie să i se acorde încredere?

1. În primul rând, încrederea este esenţială, dacă vrei să-i înveţi pe copii să își abordeze singuri problemele (căutând ajutor și sfat când este nevoie) și să ia propriile decizii. Prea adesea, părinţii consideră că ei sunt cei care trebuie să hotărască întotdeauna pentru copiii mici, din moment ce adulţii știu ce este cel mai bine de făcut. Însă, atunci când copiii vor crește, aceiași părinţi se vor mira de ce copii lor au dificultăţi în a lua singuri decizii sau sfârșesc prin a lua decizii care nu sunt suficient de chibzuite. Singurul mod prin care cineva învaţă să ia decizii bune este experienţa participării în procesul de luare a deciziilor. Copilul tău va dobândi această experienţă, dacă îi arăţi că ai încredere în el, în ceea ce privește luarea unor decizii potrivite vârstei lui.

2. Al doilea motiv pentru care un copil are nevoie să i se acorde încredere este acela că, astfel, el învaţă să-și asume responsabilităţi. Educatorii îi pot „învăţa” pe copii multe lucruri, dar, până când nu le oferă șansa de a-și folosi cunoștinţele, învăţătorul nu poate să-și dea seama cât de eficientă i-a fost metoda. Dacă tu, ca părinte, iei permanent decizii pentru copilul tău, îi spui ce să facă, îl însoţești pretutindeni, ca să fii sigur că acţionează așa cum i-ai spus, și îl critici pentru cele mai mici greșeli sau abateri de la modul în care i-ai spus să îndeplinească ceva anume, atunci copilul tău nu va avea niciodată posibilitatea de a-și demonstra priceperea și cunoștinţele. S-ar putea ca, în felul acesta, să dezvolţi în el un simţământ de nesiguranţă, în legătură cu capacitatea lui de a purta responsabilităţi. Adesea, dacă știe că mama sau tata nu are deplină încredere în el, se va simţi mai în siguranţă să evite responsabilitatea decât să și-o asume. Adulţii sunt de multe ori foarte surprinși să descopere cât de responsabili pot fi copiii și cu câtă siguranţă acţionează atunci când știu că părinţii au încredere în ei. Copiii răspund la încredere și își vor da toată silinţa să nu-i dezamăgească pe cei care au încredere în ei.

Adesea, părinţii consideră că trebuie să le ofere copiilor lor toate răspunsurile și să le rezolve toate problemele. Ei nu își dau seama că, încă de la o vârstă fragedă, copiii pot învăţa să-și caute singuri răspunsurile, să-și rezolve singuri problemele și să-și planifice propriile activităţi. Cu cât copilul își asumă mai de timpuriu această responsabilitate de autoinstruire, cu atât mai mare va fi progresul pe care îl va realiza.

De asemenea, este adevărat că pentru un copil șovăielnic și nesigur de el, un alt copil mai mare, sau unul care tocmai a învăţat un anumit concept poate fi un profesor mai bun decât ar reuși să fie un adult. A-i permite copilului să înveţe un alt copil reprezintă o metodă excelentă de a-i arăta încrederea pe care o ai în priceperea și în capacităţile lui.

Încrederea este, de asemenea, importantă în a-i ajuta pe copii să-și asume responsabilitatea propriului comportament. De exemplu, dacă te aștepţi ca, într-o anumită împrejurare, copilul tău să fie neastâmpărat și gălăgios și nu-l previi, de obicei copilul se va comporta pe măsura așteptărilor tale. Însă, dacă îl pui în gardă, în mod corespunzător, cu privire la ce urmează să se întâmple și îi explici că ai nevoie de colaborarea lui, chiar și un copil foarte mic va face tot ce îi stă în putinţă pentru a răsplăti încrederea pe care i-o acorzi.

3. Al treilea motiv important pentru care copiii au nevoie să li se acorde încredere este acela că această încredere le dovedește că părinţii lor îi preţuiesc și se bizuie pe ei, lucru care, la rândul său, le întărește încrederea în ei înșiși. Este adevărat că, în primul rând, copiii trebuie să înveţe să depindă de Dumnezeu și, în multe situaţii, să depindă de cei din jurul lor; dar, în același timp, copiii trebuie să înveţe cum să facă ei înșiși o mulţime de lucruri legate de viaţa lor. Încă de când sunt foarte mici, ei trebuie încurajaţi să facă acele lucruri care sunt potrivite cu vârsta și capacităţile lor. Cu alte cuvinte, ar trebui să îţi încurajezi copiii să devină mai independenţi. Ei trebuie să se simtă bine în propria piele și să aibă încredere în capacitatea lor de a reuși singuri; iar fără a le acorda încrederea ta, lucrul acesta este aproape imposibil. (Kaz Kuzma, Înţelege-ţi copilul)
sursa imagine

luni, 6 aprilie 2009

Recomandare carte

"Înţelege-ţi copilul" de Kay Kuzma

Prefaţa autorului:

Pentru majoritatea părinţilor, a ajunge să-i înţeleagă pe copii reprezintă o lucrare de o viaţă întreagă, pentru că fiecare copil sau nepot este diferit într-un mod unic.
Atunci când un copil este cu adevărat înţeles, acceptat și modelat, trăsăturile de personalitate pe care i le-a dăruit Dumnezeu sunt libere să înflorească în caracteristicile mature ale dragostei, bucuriei, păcii, îndelungii răbdări, bunătăţii, facerii de bine, credincioșiei și înfrânării (Galateni 5,22-23).
Cu toate acestea, dacă un copil se simte neînţeles, respins și manipulat, aceasta poate dezvolta cu ușurinţă în el trăsături negative și, foarte adesea, rezultatul va fi: amărăciune, conflict și răzvrătire. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă atunci când părinţii își impun cu severitate propriile idei preconcepute cu privire la modul în care ar trebui să-l „înveţe pe copil calea pe care trebuie să meargă”.
În viaţă, nimic nu poate fi garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să își aleagă singur calea pe care vrea să meargă. Însă șansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute dacă, atunci când copilul este mic, părinţii ar dedica măcar câteva ore în plus pentru a învăţa despre dezvoltarea și comportamentul tipic al copilului. Cu aceste cunoștinţe, tu, ca părinte, îţi poţi îndruma mult mai eficient copilul pe parcursul tuturor anilor săi de creștere către maturitate și poţi fi primul și cel mai important edu-cator din viaţa lui.
"Înţelege-ţi copilul" nu este altceva decât psihologia copilului, exprimată într-un mod simplu și practic. Aceasta este o carte care-i poate ajuta pe părinţi să dobândească o înţelegere mai profundă a caracterului unic și a comportamentului copilului în diferitele stadii ale dezvoltării sale. Mai mult decât atât, ea oferă, totodată, sugestii practice cu privire la modul în care părinţii pot să-și modeleze copiii, astfel încât aceștia să crească pentru a deveni adulţi fericiţi, iubitori și eficienţi.
Dumnezeu să vă binecuvânteze în această responsabilitate de o viaţă întreagă – înţelegerea propriului copil.
Kay Kuzma
Redlands, California

Şi o primă nevoie a copiilor:
Copiii au nevoie să fie iubiţi

Este ușor să jefuim un copil de dragostea noastră. Fără să ne dăm seama, noi reacţionăm la atitudinea lui negativă, pedepsindu-l pe nedrept sau rănindu-i simţămintele sensibile prin cuvintele și prin acţiunile noastre aspre. De multe ori, noi golim cupa de dragoste a copilului în mod inconștient. De exemplu, următoarele gesturi și atitudini aduc după ele tocmai golirea acestei cupe:
1. Să-ţi exprimi aprobarea doar atunci când copilul este bun. Făcând astfel, înseamnă că-ţi iubești copilul condiţionat.
2. Să-ţi ameninţi copilul în încercarea de a-l corecta.
3. Să exprimi o atitudine critică.
4. Să ţipi sau să strigi la copil.
5. Să-ţi exprimi, prin cuvinte sau privire, dezamăgirea sau neplăcerea.
6. Să-i aplici „tratamentul tăcerii”.
7. Să fii prea ocupat ca să-i acorzi atenţie.
8. Să rostești numele copilului pe un ton jignitor.

Da, este ușor să golești cupa de iubire a unui copil și orice părinte este vinovat de a fi făcut, ocazional, această greșeală. Dar nu te lăsa copleșit de vinovăţie. Fii dispus să spui simplu: „Îmi pare rău”, apoi să începi procesul de umplere. Iată cum:
  • În primul rând, manifestă acceptare, respectând fiecare copil ca pe un individ aparte, cu trăsături de caracter dăruite de Dumnezeu, chiar și atunci când acestea sunt ascunse în spatele unui comportament cu totul lipsit de iubire și de amabilitate. Încearcă să înţelegi. Poartă-te în așa fel, încât copilul să știe că este dorit și binevenit. Iubește-l necondiţionat.
  • În al doilea rând, ascultă-ţi cu atenţie copilul, chiar dacă acesta are să-ţi spună câteva lucruri foarte neplăcute, și urmărește-i limbajul corporal. De multe ori, copiii nu exprimă în cuvinte ceea ce simt, dar își manifestă simţămintele prin gesturi. Crează o atmosferă confortabilă și plină de căldură, în care copilul să se simtă liber să se exprime.
  • În al treilea rând, ia-ţi timp să stai cu copilul, și aceasta nu doar atunci când nu ai altceva de făcut, ci ori de câte ori copilul are nevoie de tine, chiar dacă aceasta poate să fie în momentul cel mai nepotrivit, cum ar fi atunci când bebelușul plânge sau când vorbești la telefon. Evident, nu este posibil să lași totul deoparte, de fiecare dată când copilul are nevoie de atenţie. De exemplu, când copilul vine la tine, cu dorinţele lui, într-un moment când nu i le poţi împlini pe loc, nu-l respinge cu brutalitate, spunându-i: „Nu vezi că sunt ocupat(ă)?” Încearcă să-l îmbrăţișezi, să-i zâmbești cu toată căldura și să-i spui: „Acum sunt foarte ocupat(ă), dar imediat ce termin, voi asculta ce vrei să-mi spui”.

Copiii trebuie să înveţe să aibă răbdare și să-i înţeleagă pe cei din jurul lor, dar prea adesea adulţii au tendinţa de a așeza propriile priorităţi mai presus de cele ale copiilor lor. Atunci când copiii suferă din cauză că paharul lor de iubire este gol, tendinţa de a nu le acorda atenţie în mod personal poate fi interpretată de ei drept respingere.
Procedează în așa fel, încât fiecare copil să știe că te bucuri să fii împreună cu el. Îi poţi comunica acest mesaj mângâindu-l, îmbrăţișându-l sau trăgându-l lângă tine atunci când este momentul. Împlinirea nevoilor fizice și emoţionale ale copilului, în timpul pe care îl petreceţi împreună, este metoda care spune cel mai clar și mai convingător: „Te iubesc”.

sâmbătă, 4 aprilie 2009

O leapşă

Dacă eram o lună, aş fi fost mai.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost miercuri.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost zori.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un delfin.
Dacă eram o direcţie, aş fi fost în sus.

Dacă eram o virtute, aş fi fost iubire.
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Cleopatra (ce-mi veni oare?).
Dacă eram o planetă, aş fi fost Saturn.
Dacă eram un lichid, aş fi fost vin.
Dacă eram o piatră, aş fi fost piatră de râu.

Dacă eram o pasăre, aş fi fost privighetoare.
Dacă eram o plantă, aş fi fost trandafir.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost senin.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost un pian.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost nerăbdare.

Dacă eram un sunet, aş fi fost sunetul ploii.
Dacă eram un element chimic, aş fi fost Oxigen.
Dacă eram un cântec, aş fi fost One.
Dacă eram un film, aş fi fost It's a Wonderful Life.
Dacă eram un serial, aş fi fost Salvaţi de clopoţel.

Dacă eram o carte, aş fi fost Filocalia.
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost Doamna T.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost salată boeuf.
Dacă eram un oraş, aş fi fost Haifa.
Dacă eram un gust, aş fi fost amar.

Dacă eram o aromă, aş fi fost vanilie.
Dacă eram o culoare, aş fi fost mov.
Dacă eram un material, aş fi fost pluş.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost dragoste.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost inima.

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost zâmbetul.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost Literatură.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Anastasia
Dacă eram o formă, aş fi fost un cerc.
Dacă eram un număr, aş fi fost 1.

Dacă eram o maşină, aş fi fost Lincoln.
Dacă eram o haină, aş fi fost o ie.

vineri, 3 aprilie 2009

Despre Maica Domnului şi femeia creştină

De ceva vreme, la Biserica Talpalari din iaşi au loc săptămânal o serie de întâlniri organizate de parohia Talpalari în colaborare cu Centrul de Formare şi Consiliere "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil".

În data de 25 martie 2009, de Buna-Vestire subiectul a fost "Maica Domnului şi femeia creştină". Am selectat şi vă propun spre ascultare şi vouă intervenţia Maicii Siluana.
Audiţie cu folos.



Maica Domnului şi femeia creştină (Maica Siluana)
Asculta mai multe audio Diverse »

vineri, 27 martie 2009

Dragă Lucica,

Într-adevăr, a trecut multă vreme de când nu am mai postat pe blog şi primul gând a fost să spun că am avut foarte multe activităţi care mi-au ocupat timpul şi nu mi-au permis să mai notez câte ceva. Apoi, am avut ceva de lucru "la mine" a trebuit să-mi fac puţină "curăţenie generală" şi am simţit că nu am ce scrie, că mai întâi trebuie să termin asta şi după aceea voi vedea dacă mai e ceva de zis.
Perioada aceasta care a trecut a fost intensă pentru mine pentru că ne-am mutat şi ştiţi foarte bine ce înseamnă un asemenea demers. Încă mai sunt multe lucruri de pus la punct, dar cu ajutorul Domnului le facem pe toate, încet încet. Curăţenia interioară la care mă refer a fost seminarul iertării, iar cine l-a făcut, de asemenea ştie că e destul de solicitant şi bulversant.
Ce am făcut "diferit" faţă de viaţa mea anterioară a fost că am încercat să trăiesc în conformitate cu ce am învăţat în acest seminar în toate aspectele vieţii mele.
De acum s-au mai aşezat lucrurile, începem să intrăm în "normal", aşa încât probabil că se va mai găsi timp şi pentru blog.
Doamne ajută!

marți, 24 martie 2009

Despre libertate


''Niciodată nu-ţi asiguri propria libertate dominând. Nu există libertate adevărată în izolare: te afunzi şi rămâi în izolare în virtutea imposibilităţii de a te elibera de tine însuţi. Omul vrea atunci să fie stăpânul lui însuşi şi este dominat de sine însuşi [...]
Numai o altă libertate adevărată, care este o libertate faţă de orice patimă şi care nu vrea să domine, afirmă şi menţine propria mea libertate... Fiecare libertate devine un fel de suport al libertăţii celuilalt. În libertatea mea eu simt libertatea celui cu care eu sunt în relaţie. Nu este o libertate care se dezinteresează de mine, nici o libertate care vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul faţă de persoana mea şi faţă de sine însumi.
Când cer cuiva atenţia sa, iubirea lui, această atenţie şi această iubire vin către mine, dorite de mine, chemate de libertatea mea. Şi dacă acela îmi dă această atenţie şi această iubire fără să vrea să mă domine, nu numai că nu vrea să mă domine prin acestea, dar mă eliberează şi de mine însumi. Căci necăutând să îmi apăr libertatea mea în faţa lui, eu mă uit pe mine însumi, adică nu vreau să îi răspund lăsându-mă dominat de mine însumi sau cu voinţa de a-l domina pe el. Eu trăiesc în mod liber din darul iubirii sale, din libertatea lui faţă de orice voinţă de a mă domina. Astfel, adevărata libertate a celuilalt susţine adevărata mea libertate. Doar în atmosfera unei alte libertăţi se actualizează libertatea mea. Numai o altă libertate îmi hrăneşte libertatea mea. Dacă afirm libertatea altuia, libertatea lui alimenteată de mine alimentează la rândul său întreaga mea libertate personală. Dar numai în atmosfera libertăţii necreate se pot afirma toate libertăţile create. Acestea se menţin între ele în mod reciproc prin cererea şi prin dăruirea iubirii.'' (Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt)

sâmbătă, 14 februarie 2009

"Tine mintea in iad..."



Ierom Rafail Noica Cuvantul proorocesc
Asculta mai multe audio Evenimente »

"Dacă înţelegem drept, cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este însăşi structura vieţii duhovniceşti. Drept înţeles partea întâi a cuvântului înseamnă şi reprezintă realismul cu care să trăim, iar realismul duhovnicesc este încă un nume pentru virtutea smereniei. Părintele Sofronie zice: „Mândria încearcă să-şi închipuie o lume şi să trăiască în ea. Smerenia primeşte lumea aşa cum a zidit¬
o Dumnezeu”. Pot adăuga că primeşte şi realitatea păcatului aşa cum o vede, începând cu mine însumi.
Mândria încearcă să-şi iasă din viziunea asta, smerenia primeşte că asta sunt, Doamne! Însă, smerenia cuprinde şi cealaltă latură („nu deznădăjdui”) a cuvântului şi a realităţii, încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi tot Părintele Sofronie defineşte smerenia ca fiind „acea calitate a iubirii dumnezeieşti care se dăruieşte celui iubit fără întoarcere asupră-şi”. Deocamdată subliniez că deci smerenia este o calitate a iubirii, ţine de dragoste. Şi dacă ţine de dragoste, smerenia are încredere în Dumnezeu, încredere, poate la început, intuitivă, mai pe urmă întărită şi de experienţă şi de primirea cuvintelor dumnezeieşti. Tot smerenia este cea care înţelege ce înseamnă: „..şi nu deznădăjdui” şi o înţelege nu ca o interdicţie în plus – de altfel, nu există interdicţii în Dumnezeu. Nu există interdicţie în Dumnezeu, dar noi, păcătoşii, proiectând asupra lui Dumnezeu starea noastră, mentalitatea noastră, vedem tot felul de lucruri interzise. Vedem şi în acest: „Nu deznădăjdui!” încă o interdicţie în plus. „Ţine-ţi mintea în iad…” este, pur şi simplu, realismul pe care-l trăim fiecare la nivelul nostru, acum. „Nu deznădăjdui” este dumnezeiasca mângâiere prin care înţelegem că orice se întâmplă în viaţa omului, în gândul lui Dumnezeu şi în atotputerea lui Dumnezeu nu este decât o cale spre mântuire."

luni, 9 februarie 2009



Vecernie
Asculta mai multe audio Diverse »

Psalmul 140
1. Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine.
2. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară.
3. Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele.
4. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele; iar cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.
5. Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu; că încă şi rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor.
6. Prăbuşească-se de pe stâncă judecătorii lor. Auzi-se-vor graiurile mele că s-au îndulcit,
7. Ca o brazdă de pământ s-au rupt pe pământ, risipitu-s-au oasele lor lângă iad.
8. Căci către Tine, Doamne, Doamne, ochii mei, spre Tine am nădăjduit, să nu iei sufletul meu.
9. Păzeşte-mă de cursa care mi-au pus mie şi de smintelile celor ce fac fărădelege.
10. Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii, ferit sunt eu până ce voi trece.
Psalmul 141
1. Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat.
2. Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune.
3. Când lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele. În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie.
4. Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască. Pierit-a fuga de la mine şi nu este cel ce caută sufletul meu.
5. Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am: "Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii".
6. Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte. Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, că s-au întărit mai mult decât mine.
7. Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău, Doamne. Pe mine mă aşteaptă drepţii, până ce-mi vei răsplăti mie.