miercuri, 9 aprilie 2008

din ciclul "luminilor" II

countrymanordesigns.com
Toate cartile de cult abunda in blamarea omului:nevrednic, necurat, ticalos.. pentru a da doar cateva exemple; iar omul, care e expert in a privi la celalalt si a-l judeca, vede in semenul sau care "pacatuieste" pe cel mai rau si mai vrednic de ocara.
De cand eram copii ne-am format imaginea unui Dumnezeu ca un "Big brother" care abia asteapta sa calcam stramb ca sa ne dea peste mana. Ne-am familiarizat cu ideea de pacat si ce este acesta, in cele 10 porunci:
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.
Ce spun aceste porunci? Ce "sa nu". De ce "sa nu"? "Sa nu ajungi in iad"
***
Omenirea e ca o gloata de copii care ar pune mana in foc daca nu ar fi invatatura mamei care spune "sa nu bagi mana in foc, ca sa nu te arzi"
***
Ce avem insa pentru copiii cuminti, care asculta de mama?
Aici m-am impotmolit eu si am inceput sa caut "ce-mi ofera Dumnezeu"

Un termen care mi-a trezit de multa vreme atentia este cuvantul "pacat". Ca si "pocainta" Daca ne uitam in DEX, gasim

PĂCÁT, păcate, s.n. Lat. peccatum. 1. Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericeşti, abatere de la o normă (religioasă); fărădelege; p. gener. faptă vinovată, greşeală, vină. ♢ Păcatul strămoşesc (sau originar) = (în concepţia religiei creştine) greşeala de a fi încălcat interdicţia divină de a nu gusta din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai şi pierderea stării paradiziace. Păcat capital = păcat considerat de biserică fundamental şi din care ar izvorî toate celelalte păcate.
Definitia continua cu tot felul de locutiuni si expresii ce pornesc de la acest cuvant. Nu m-a multumit niciodata aceasta definitie, mi s-a parut ca are o scapare, o privare de sens. Nu stiu de ce, am niste rezerve cu privire la termenii pe care ii gasim in diverse carti de cult. Mi se pare ca niste "initiati" au oferit niste solutii pentru tot omul, "ciuntind" mesajul pentru a-l face inteles. Ca atunci cand vrei sa le explici ceva copiilor iar ei nu pot intelege toate cuvintele. Am inceput sa am aceasta indoiala in momentul in care am vazut ca se inista prea mult pe "plangerea si condamnarea rautatii oamenilor" si prea putin pe accederea spre Dumnezeu, adica pe indreptarea catre Acesta. Mai ales ca, in predici, am auzit preoti dand niste definitii care se apropiau mai mult de ceea ce simteam eu. Iata ce spune Le Petit Robert.
Conform dictionarului Le Petit Robert (editia 2003), termenul provine din latinescul peccatum, care insemna "greseala, eroare". Originea cuvantului e necunoscuta. Adjectivul corespondent este pacatos si a dat, de asemenea, cuvantul impecabil.
De asemenea, in acelasi dictionar gasim definitie a pacatului ca fiind "pierderea, scaparea, ratarea tintei sau obiectivului", radacina ebraica este hatta’t, tradus de evreii greci din Alexandria cu termenul hamartia care semnifica "ratacire, eroare" iar mai tarziu "deturnare, departare de Dumnezeu".
Ei, parca mai vii de acasa! Pentru cuvantul pocainta am pornit cautarea de la indemnul Sf Ioan Botezatorul: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor. " (Matei 3, 2) Iata ce am gasit la cuvantul "(a se)pocai"
POCĂÍ, pocăiesc, – Din sl. pokajati sen. vb. IV. Refl. 1. (În concepţiile religioase) A-şi mărturisi păcatele săvârşite, a se căi şi a căuta să obţină iertare prin post şi rugăciuni. ♦ A manifesta părere de rău, a avea remuşcări, a se căi pentru o faptă, o greşeală etc. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să-şi mărturisească păcatele sau greşelile şi să se căiască de ele. 2. A deveni adept al anumitor secte religioase creştine.
Prima observatie: cuvantul provine din slavona; aceasta inseamna ca e o traducere si folosire a unui alt cuvant, nu cel original, grecesc sau latin, deci definitia a patruns in limba romana din religie, nu exista inainte. Am cautat in editii straine ale Bibliei, pentru a vedea un cuvant mai vechi. In limba greaca termenul era μετάνοια = metanoia = si care, culmea, la noi inseamna "Innoirea mintii, orientarea fundamentala a vietii, prin care se ajunge pana la indumnezeire". Trecand prin slavoneste, in secolul al XVII - lea, a primit o transformare ce a dus la "1. Genoflexiune, aplecare. – 2. Respect, ascultare. – 3. (Pl.) Rozar"
Francezii ii zic
repentez-vous sau changez d'attitude sau changez de comportement
Englezii ii spun simplu: repent, adica: a regreta
In TOB (traducerea ecumenica a Bibliei) gasim cuvantul "convertissez-vous", cu o intreaga discutie,asupra etimologiei grecesti (schimbarea mentalitatii); si de a recunoaste ca acest cuvant se refera si la ce spunea proorocul Ieremia, "schimbarea directiei; intoarcerea neconditionata la Dumnezeu". Este legat direct de propovaduirea lui Ioan, care in urma acestei "metanoia", adica intoarcere la Dumnezeu si primirea botezului.
***
Daca privim toate acestea in cheia descrisa in concluzia de mai sus, vedem ca "pacatos" este oricine nu il are ca lumina pe Dumnezeu, oricine traieste strain de Dumnezeu, indiferent de confesiunea pe care o are; iti spui crestin, dar gandul tau e doar la ale tale: clar, te-ai abatut de la tinta. Si ce merita un asemenea om?
Mila. Mila, compasiune, nu blamare, nu certare.
Pentru ca, saracul om se agita cu cu toate problemele vietii in zadar, nu le gaseste sensul... Pentru ce s-ar trezi un om in fiecare dimineata? Ca sa ia aceleasi activitati de la capat si iar, si iar pana la sfarsitul zilelor? Oh, ce sumbra perspectiva! Am trecut si eu prin asta... am trecut si dupa moartea lui F, cand mi-a luat cam un an sa-mi "revin". Pentru ce? Pentru ce sa muncesti, sa te casatoresti, sa faci copii... Care este rostul tuturor? Cine a jucat farsa asta, de a ne aduce pe lume asa, fara rost?
Faptul ca ai prieteni, ca ai intalnit oameni deosebiti, e ca o reprezentatie de teatru. Ramai cu gandul "ce frumos"! Dar cu ce te implineste? Cu ce contribuie la valoarea ta? Imprumuti valoare de la ei? Te molipsesti?
Faptul ca ai o slujba cu care contribui la "binele" umanitatii este doar o pacaleala superficiala; daca privesti mai adanc in tine vezi ca nu ii gasesti rostul; vezi ca trebuie sa te convingi (atunci cand nu esti prea prins in vartejul activitatilor) ca ce faci este important; tu simti ca nu e, dar, daca asa "zice lumea...", daca mai vezi cate un licar de multumire pe undeva...
Faptul ca iti cresti copiii; nu, nici asta nu te poate multumi, nu poate fi rostul vietii; vezi cum te chinui sa le procuri tot ce e mai bun, iar ei se imbolnavesc, se poarta urat, sunt nemultumitori... cel mult te poti simti condamnat la a-ti creste copiii, iar, in momentele de ambigua fericire te simti bucuros si implinit ca-i ai.
Faptul ca iubesti si esti iubit... Toata lumea stie cat tine aceasta "stare". Iubirea nu e ca o casa frumoasa pe care ti-o construiesti si o ai... bine, o intretii si ramane frumoasa, ramane a ta. Prin iubire, celalalt nu devine "al tau". Este doar un mod de a zice; in iubire esti tot singur; nu te poti lipi fizic de celalalt, precum umbra; chiar daca ai face-o, printr-un artificiu, celalalt s-ar simti agresat... fiecaruia ii ajunge propria persoana.
Iata deci cum sunt oamenii; poate cineva sa ma contrazica? Ce-mi poate aduce ca si contraargument altceva in afara de clipe de implinire, pe care le simte, sporadic si care-l fac sa spuna ca e fericit. Nu suntem cu totii niste cersetori? Nu cersim la fiecare colt de strada cate o farama de confirmare ca avem motive sa traim?
***
***
Dar daca am privi totul in cheia definitiilor de mai sus?
Pacatul este greseala, eroare, ratacire, indepartare, intoarcere de la Dumnezeu.
Ce e Dumnezeu? Dumnezeu e infinitul de Frumusete, Adevar, Bunatate... ca sa enumar doar cateva "calitati"ale Lui, sa nu-i spun Dumnezeu. Pentru ca suntem creati de El, avem puterea de a accede la Binele, Adevarul, Frumusetea infinite; noi nu suntem finiti decat de trup; sufletul nostru insa este infinit si, pe de o parte, din aceasta cauza putem "simti" neimplinirea, iar pe de alt
a parte, prin acesta putem accede; de aceea nu putem fi multumiti si fericiti cu adevarat niciodata, pentru ca incercam sa acoperim un spatiu infinit cu lucruri finite. In loc sa ne uitam la sursa infinita, ne uitam la creatie si incercam sa ne implinim cu aceasta. Deci, suntem in stare de "pacat".
Care e "scaparea" noastra? Cum putem sa ne "implinim". Simplu: schimband directia pe care suntem in eroare si intorcandu-ne la sursa.
Noi avem datoria de a ne intoarce la Dumnezeu; iar Dumnezeu vine in acelasi timp spre noi. Pe vremea cand mergeam la ASCOR era o vorba frumoasa, ca noi trebuie sa facem macar un pas spre El, iar El va completa distanta :)

Un comentariu:

  1. Cuvântul... arma si panaceu... salvare, vindecare, viata sau, condamnare, blamare, moarte... paravan sub care ascundem adevărul sau izvor de lumina, o ușă spre libertate, spre viata...

    "Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.
    În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut."

    Uneori, cuvintele sunt asemanate cu oile...

    "Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar.
    Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. "

    Depinde de fiecare ce usa isi alege....

    Multumesc!

    RăspundețiȘtergere