miercuri, 27 februarie 2008

ganduri neterminate...

Azi am scris niste lucruri de care ma mir putin. Ma refer la raspunsul Oanei. Nu stiu ce m-a apucat. M-a "impulsionat" ideea aceea, de a te pastra frumoasa pentru cineva. Nu mi se pare corect. Noi imbatranim. Daca ar fi sa ramanem mereu cu nostalgia trecutului, s-ar casca un hau de frustrari intre noi si noi. Ne schimbam. Suntem "schimbabili". Urcam, coboram, facem ce-o fi, dar "ce am fost" nu mai putem ajunge.
La 50 de ani, dupa cativa copii, probabil ca nu voi mai avea acelasi corp (deja nu-l mai am). Dar daca asta ar conta, atunci inseamna ca orice speranta e pierduta. Imbatranirea e inevitabila. Si atunci? Va trebui sa-i dau "dreptate", daca se va uita DH la tinere? Nu cred. Daca va face asta, inseamna ca el nu ma va merita. Nu eu pe el.
Nu, ce am scris ramane valabil. Nu pentru oameni trebuie sa ne schimbam. Adica nu pentru ei, in mod direct. Pentru Dumnezeu ma schimb. El este garantul meu. La El ma raportez. Si daca El zice ca trebuie sa-mi respect sotul, asta fac. Chiar daca la un moment dat mi se pare ca nu merita, ca "merg in pierdere", ca el nu-mi satisface niste nevoi pertinente.
Dragostea mea pentru el nu e un schimb, cum nici a lui pentru mine nu ar trebui sa fie un schimb: "esti frumoasa, cumite, ai grija de mine, de copii, te iubesc. Nu - nu te mai iubesc!" Nu suntem la piata, sa ne iubim atata vreme cat suntem "politically corectness".
Te iubesc, chiar daca tot eu trebuie sa-ti strang sosetele dimineata de langa pat, chiar daca nu te gandesti ca am si eu program si vrei sa ma ocup doar de tine, chiar te superi daca nu o fac... Te iubesc, chiar daca nu-ti faci programul cum mi-ar placea... Te iubesc indiferent de toate, pentru ca te iubesc pe tine, nu "pe tine - if". Iar tu, la fel, trebuie sa ma iubesti, chiar daca nu sunt sotia, mama perfecta, nu sunt femeia ideala, nu sunt asa cum ti-am promis ca voi fi si cum eram atunci... Trebuie sa ma iubesti pe mine, asa cum sunt, deoarece casnicie inseamna "la bine si la rau", nu doar "la bine", doar atata vreme cat "cadrez", cat ma potrivesc intr-un pat al lui Procust, chiar daca eu sunt cea care i-a determinat lungimea si totusi vad ca nu ma pot "incadra" in el.

Iar daca vreau sa ma schimb in vreo directie, numai teama sau iubirea de Dumnezeu ma pot motiva. Orice altceva - eu, cineva, ceva - ma face sa obosesc si sa ma pierd pe parcurs.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu